Riviste internazionali

Terres de femmes (16.8.18)

POESIA-SUDARIO PER GENOVA
(14 agosto 2018)



Il sudario si chiama sudario
perché assorbe gli umori
dei morti. Viene deposto
sul volto, per nascondere allo sguardo dei vivi
il lavorio della morte
nei lineamenti amati, le enfiagioni
e lo scavo finale, la riduzione all’osso, che riporta
la materia conclusa di un corpo nel non finito dell’altra
materia, all’indistinto delle zolle e degli astri.
Il sudario è deposto per pudore
sul volto, perché quel volto smetta di finire
sotto i nostri occhi. Così vorrei
che le parole, poiché non possono asciugare davvero
neanche una goccia
del vostro sangue, ricordassero almeno
la vita, il celeste profondo
o la rosa canina fra i paranchi
che vi ha fatto sorridere
per la sua ostinazione d’essere viva
nel cantiere perpetuo del porto
luminoso di sole morente
o l’altro sole, la grandezza radiale dell’alba
sollevata tra guizzi di reale come un rinascimento.
Mondo contemporaneo che vai a morire
tra i gabbiani delle periferie,
sotto la rotazione della Via Lattea come una verde insonnia dell’universo
che non ci guarda, mondo che sei questo infinito esistere che non contempla
i mortali, senza nome e cognome torneremo cose
tra le cose, senza involucri e senza nostalgia ritorneremo
all’indifferenziato delle stelle. Ma adesso, adesso
che siamo vivi



Maria Grazia Calandrone (poesia inedita, 14 agosto 2018)
© Maria Grazia Calandrone



POÈME-SUAIRE POUR GÊNES
(14 août 2018)


Le suaire se nomme suaire
parce qu’il absorbe les humeurs
des morts. On le place
sur le visage pour cacher au regard des vivants
le travail de la mort
dans les traits, les enflures
et le creusement final, la réduction à l’os qui reporte
la matière contenue d’un corps dans le non-fini de l'autre
matière, à l’indistinct des mottes et des astres.
Le suaire est placé par pudeur
sur le visage, pour que ce visage cesse de finir
sous nos yeux. Je voudrais qu’ainsi
les mots, puisqu’ils ne peuvent assécher vraiment
ne serait-ce qu'une goutte
de votre sang, rappellent au moins
la vie, le profond azur
ou l’églantine parmi les cabestans
qui vous a fait sourire
par son obstination à être vivante
dans le chantier perpétuel du port
lumineux de soleil mourant
ou l’autre soleil, la grandeur radiale de l’aube
soulevée parmi des éclats de réel comme une renaissance.
Monde contemporain qui vas mourir
parmi les mouettes des banlieues,
sous la giration de la Voie Lactée comme une verte insomnie de l’univers
qui ne nous regarde pas, monde qui es cet infini exister qui ne prévoit pas
les mortels, sans nom ni prénom nous redeviendrons choses
parmi les choses, sans enveloppe ni nostalgie nous retournerons
à l'indifférencié des étoiles. Mais maintenant, maintenant
que nous sommes vivants



Poème traduit de l’italien par Jean-Charles Vegliante
D.R. Traduction inédite de Jean-Charles Vegliante
pour Terres de femmes

SurVision Magazine (Ireland)

SurVision is a non-profit, independent international biannual online magazine that publishes the best, most exciting Surrealist poetry of different trends and schools being written now. We are based in Ireland. Every year we nominate six poems published in our magazine for the Pushcart Prize and the Best of the Net Award.

MARIA GRAZIA CALANDRONE

The World, Exposed

 
Love is a monkey's vigour.
The donkey's saintly eyes smeared by the view;
the quiet of the reservoirs, rusting.

The wind grinds the grass, the evening has
a shiny ultraviolet cup, a radiant latitude.

The sea and the afternoons are
the casing of a cicada nymph.

Give me the proof of your joy
inside the day's carcass,
which is Rhodes, as it is light. Light...


Mosses Pave the Way for Spring


It was dark that evening—darkness being
rather sluggish and tranquil—and from it emerged
an old woman wearing a shawl and a long
black skirt. She said, if you want to save
your little girl, let her fast
days and nights; you can only
speak of the distance
between here and Paradise.
All that's left of the woman is the slip of the tongue
between my daughter and my life.

Translated from the Italian by Anatoly Kudryavitsky
 

Maria Grazia Calandrone is an Italian poet, educator and radio presenter from Rome. She has published nine collections of her poems, the latest being Morally Sound (2017), as well as two books of prose. Her poems also appeared in New Italian Poets 6 and Poets of the Year anthologies. She was the recepient of the Giuseppe Pisano Poetry Award (2013). 

Bacchanales n. 58 (Université de Lausanne, 1.18)

Matrices du soleil ébranlées. L’oeil de la poésie italienne sur le siècle qui vient

N° 58 de la Revue Bacchanales

Ce volume offre au lecteur francophone un regard en mosaïque sur les nombreuses voix de la poésie italienne récente, à travers une sélection d’auteurs dont la production la plus intense se situe entre la fin des années 1990 et 2016. Les yeux et le regard y exercent leur hégémonie, sont à la fois métonymie du corps même, voie privilégiée pour trouver sa propre place dans le monde ou pour en constater le vide et le dépouillement. Pour ces auteurs, l’acte poétique est décisif, et ils le mènent en parallèle à la traduction, l’art figuratif, la critique littéraire ou encore l’écriture médiatique ou dramaturgique. Cette anthologie permet de (re)-découvrir ces personnalités majeures des milieux artistique et culturel italiens. Tous les poèmes sont inédits en français : de véritables « autobiographies optiques » qui inscrivent le regard au coeur de l’existence et de l’agir humains, pour traverser le monde et le temps. Le lecteur trouvera ici un large panorama aux contours variés, allant des formes épidictiques aux proses poétiques, des suites oniriques et féeriques aux constatations fulgurantes qui « mettent en sonnet » les formes de la vie tout comme leur effacement. Une place privilégiée est laissée à l’image en cascade, souvent rhapsodique, et à l’apparition d’un temps-éclat qui, tout en mimant les prises de vue photographiques, négocie avec la mémoire et le temps intérieur de la conscience.
Ce parcours visuel et lyrique est illustré par la main de l’artiste Robert Lobet, appelé à gloser par son trait ces chemins d’ombres et de lumières.

***

Texte italien en regard. N° 58 de la Revue Bacchanales de La Maison de la poésie Rhône-Alpes – Octobre 2017

Les poètes : Elisa Biagini, Silvia Bre, Antonella Bukovaz, Maria Grazia Calandrone, Nicolò Cecchella, Roberta Durante, Gianluca D’Andrea, Ivano Ferrari, Marco Giovenale, Andrea Inglese, Federico Italiano, Gianfranco Lauretano, Laura Pugno, Greta Rosso, Francesco Scarabicchi, Luigia Sorrentino, Maria Luisa Vezzali

Les traducteurs : Marielle Anselmo, Florence Courriol, Filippo Fonio, Joëlle Gardes, Christophe Mileschi, Claire Mouraby, Emanuela Nanni, Claire Pellissier, Marc Porcu, Angelo Vannini

En régie : Filippo Fonio, Claire Mouraby, Emanuela Nanni 

Luvina n. 90 (Mexico, 2018)

LUVINA n. 90 (SONIDO), Revista Literaria de la Universidad de Guadalajara

Un poema (con espíritu eielsoniano) de la italiana Maria Grazia Calandrone (Milán, 1964)
Traducción del italiano de Renato Sandoval Bacigalupo

(ARTE POÉTICA)

La poesía es anárquica, responde a leyes solo propias. no puede ni debe rendirse a nada más que a sí misma.
su ley interna es ritmo, música absoluta.
esto explica la conmoción que vivimos al escuchar lecturas de poesía en lenguas que nos son desconocidas.
tenemos la impresión de comprender
aun si no entendemos las palabras,
porque nuestras moléculas se ponen en resonancia con la música profunda de la poesía,
que es la misma en cada lengua; un ultrasonido, un ruido blanco.
una lengua invisible, un zumbido nuclear
traducible por aproximación,
una sonoridad que se pone en resonancia con la parte más extraña y profunda de nuestras moléculas.
como cierta música -pienso en Claro de luna de Ludwig van Beethoven- es un lenguaje literalmente universal:
los poetas lo escriben desde siempre, pero los recientes descubrimientos astrofísicos lo confirman
con rigor científico, ya no solo intuitivo: el núcleo más profundo de nosotros
está compuesto de la misma materia de las estrellas.
palabras de Margherita Hack: “Toda la materia de la que estamos hechos la han construido las estrellas. Todos los elementos, desde el hidrógeno al uranio, han sido hechos en las reacciones nucleares que se realizan en las supernovas, estrellas mucho más grandes que el sol, que al cabo de su vida explotan y se esparcen en el espacio
el resultado de todas las reacciones nucleares realizadas en su interior.”
De los descubrimientos recientes sabemos también que
la mitad de los átomos que forman nuestros cuerpos es materia producida fuera de la Vía Láctea, proviene de una distancia que no se puede medir.
la vibración de nuestras moléculas se pone en relación material con la vibración del universo,
hasta el universo desconocido, esta fuerza
“que mueve el sol y las otras estrellas”
es la que Dante llama “amor”.
la poesía intercepta el coral profundo e interrumpido de esta fuerza, entona su voz
al rombo de las estrellas extragalácticas.
es un objeto hecho de palabras
siempre de amor.
y ya.

Roma, 8 de octubre de 2017

la poesia è anarchica, risponde a leggi solo proprie, non può e non deve piegarsi a nient’altro
che a se stessa.
la sua legge interiore è ritmo, musica assoluta.
questo spiega la commozione che proviamo nell’ascoltare letture di poesia in lingue a noi sconosciute.
abbiamo l’impressione di comprendere
anche se non capiamo le parole,
perché le nostre molecole consuonano con la musica profonda della poesia,
che è la stessa in ogni lingua: un ultrasuono, un rumore bianco.
una lingua invisibile, un ronzio nucleare
traducibile per approssimazione,
una sonorità che entra in risonanza con la parte più estranea e profonda delle nostre molecole.
come certa musica – penso al Chiaro di luna di Ludwig van Beethoven – è un linguaggio
letteralmente universale:
i poeti lo scrivono da sempre, ma le recenti scoperte astrofisiche lo confermano
con rigore scientifico, non più solo intuitivo: il nucleo più profondo di noi
è composto della stessa materia delle stelle.
parole di Margherita Hack: “Tutta la materia di cui siamo fatti l’hanno costruita le stelle. Tutti gli elementi, dall’idrogeno all’uranio, sono stati fatti nelle reazioni nucleari che avvengono nelle supernovae, stelle molto più grandi del Sole, che alla fine della loro vita esplodono e sparpagliano nello spazio
il risultato di tutte le reazioni nucleari avvenute al loro interno.”
dalle scoperte ultimissime sappiamo ancora che
metà degli atomi che formano i nostri corpi è materia prodotta fuori dalla Via Lattea, viene da una distanza che non si può
commensurare.
la vibrazione delle nostre molecole entra in risonanza materiale con la vibrazione dell’universo,
fin dentro l’universo sconosciuto. questa forza
“che move il sole e l’altre stelle”
è quella che Dante chiama “amore”.
la poesia intercetta il corale profondo e ininterrotto di questa forza, intona la sua voce
al rombo delle stelle extragalattiche.
è un oggetto fatto di parole
sempre d’amore.
e basta.

Roma, 8 ottobre 2017

Alternante Revista de cultura (1.18)

ALTERNANŢE (Anul V, Nr. 4 (17) octombrie 2017)

 

MARIA GRAZIA CALANDRONE – gennaio 2018

Nerostind nume

Spunea mereu
spuneţi-i că o iubesc
şi spuneţi-i că  vin de departe
ca s-o iubesc.
 
Spuneţi-i, chiar dacă -i ieşeau
îngeri şi demoni din gură,
eu îi vedeam doar gura.
 
Spuneţi-i că va stărui în mine
pentru totdeauna.
Spuneţi-i, vă rog. Spunea mereu.

30 aprilie 2016

din Gli Scomparsi (GiallaOro pordenonelegge, 2016)
 
fotografia Luciei Galante
 
sub rochii elegante apasă
exuberanţa onesta a cărnii (destinată
cusaturilor de pe umeri)
e lesne să-ţi imaginezi acel trup
mişcându-se sub imensitatea cerului al grâului de mai,
stând în întregul
unei singure existenţe
sub greutatea cerului
şi o valenţă ca o mulgime care nu poate fi investigată
mama, daca din centrul grâului răsare
stridorul mecanic al morţii tale
imatură ca şi grâul de mai
iertată
precum ierţi macul
în singurătatea grâului,
cum se iartă viaţa
care nu cunoaşte altceva decât pe sine
 
9 mai 2017 ( în “Interno Poesia”)
 
hrană fară aparenţe înşelătoare
 
mă simţeam confortabil cu tine, ca ei într-o casă
cu perdele şi lucruri spălate
de lumina soarelui
 
afară totul era incontestabil şi limpede
ca într-o după-amiază de vară
 
spuneam mereu că nu cunosc îngerii, te cunosc însă pe tine
reîntoarsa în lume ca şi prima iubire
 
*
chipul tău era onest ca o raza de soare
şi atât de aproape
iar privindu-gi ochii
îţi vedeam inima
topindu-se în filamente incandescente de aur şi de lavă
 
*
ochii tăi
copleşeau ochii iubirilor deja iubite
iar fierbinţeala creetea din gânduri invizibile îndepărtate
şi mieca alte gânduri
invizibile şi noi
 
*
iar noi, între alte lacuri inundate de lumină
ne aminteam ceea ce nu ştiam
 
vreme în care se amesteca dulceaţa celor care iubesc,
cum acgiona împotriva noastră, ea iubirea,
îndulcindu-ne, căci singurătatea celor
care au simţit odată iubirea
nu este aceeaşi singurătate
cu a celor niciodată iubiţi
 
(în “Interno Poesia” 2.1.2017)

inedit din Il bene morale (volum în curs de apariţie la editura Crocetti)
Cântec

Cânt pentru că te reîntorci
atunci când cânt
cânt pentru ca în toate zilele strabaţi
mile de singurătate
pentru a-mi şterge lacrimile.
 
Ma rueinez să-ţi cer atâta
şi încetez să cânt.
 
Cânt şi sunt iluzoriu
ca o floare de tei
cânt şi stau cu adevărat
acolo unde ma minunez:
 
la începutul lumii
e umbra albă a primilor trandafiri
care nu mai sunt iubire
căci cânt şi te văd întorcându-te
cum revin lucrurile la mal:
fară trecut,
cu pieptul spălat
de mare.
 
Uite!
 
urci scările ca un copilandru
care dă de pe gene un fir de sare,
împinge repetat cu arătătorul
uşa, îngenunchează
în grabă, rosteete
cu grabă: "Haide!
te duc la mare”, surâzându-mi, de la statura sa
de măzăriche şi trandafir, din pansamentul sau de suflet salvat
de lucrurile marunte.
 
Din gura lui candidă râde lumea
şi râd lucrurile
transparente ale cerului
dacă, abia întorcându-se
de ruşine, spune: "Vezi, nu mai mă tem"
 
ca şi cum ar vorbi unei umbre evaporate
în inocenţă
 
liniştea ginestrelor, în şoapta trandafirilor
ieşită pe ferestrele
deschise
până la fundaţie.
 
Astfel ma laşi sub cerul liber
lipsit de povară. Iar atunci cânt
aşezată
în viaţa, lipsită de dragoste,
care nu se opreşte
 
prezenţa perfectă
a celor ce nu contează
dar e fara voie, fara dărâmături, fara reuşita
materiei
 
e doar praf care tinde spre lumină.
 
Roma, 30 septembrie 2010
 
*
cât de active sunt creaturile,
cu, câtă atenţie trec peneluri
pe panourile din lemn
 
ştiind că trebuie să moară totuei
 
dar acum
o fac
            şi facând
            uită
 
şi sunt într-adevăr zei, cu adevărat nemuritori,
în această simfonie de soare pe prima iarbă verde-intens de aprilie
aceşti patru băieţi cu penel cu miros proaspăt şi mireasmă de firnis
berea în buzunarul pantalonilor, bascul pus
extravagant şi zâmbetul care spune eu sunt viu,
eu în acest moment
 
sunt viu pentru totdeauna
 
Roma, 4 aprilie 2016
 
Roza animalelor (Zona, 2014)
 
eu nu sunt decât albul bestiei
şi splendoarea ochiului ei
negru,
rotund,
blând
 
sunt blândeţea universului
care se învârte în el însuşi
precum ochiul în orbita
animalului,
 
idol adormit,
care, limitând abisul, scapă aici prima lacrimă
de bucurie
 
au trebuit
milenii pentru aceasta unică
lacrima,
 
la care se-nchină, precum se-nchină
un câmp
de flori batut de un vânt
sideral, acest plural uman
 
încununat
de soare şi plamadit din acelaşi aluat
al bestiei,
 
aceasta mizerie care doreşte sa fie
mângâiată
de compasiunea ochiului tău
 
Roma, 12 ianuarie 2013

inedit

persoana pe care o iubesc era plăcută
şi am îndrăgit-o imediat
pentru că era persoana cea mai politicoasă
pe care am cunoscut-o
 
persoana pe care o iubesc am iubit-o imediat cu nestăvilirea
bucuriei iubirii
pentru că era dulce şi umană
şi avea grija binelui
tuturor
 
persoana de azi
vorbeşte pentru a-l jigni
pe cel care o iubeşte, vorbeşte
arogant fără să se scuze
fără să se explice
 
eu, care nu cred în evidenţa răului,
caut greşeala
 
cei din jur îmi spun că asta
e greşeala: faptul că nu plec,
că nu sunt decisă
 
spun că cel care iubeşte este călăul
 
spun că jignirea este a primi
în mod natural ce ni se cuvine
şi aşteptam: să fim iubiţi
fără condiţii
 
ei spun
că rana
nu este a mea, să fiu abandonată,
că este cea mai profundă ruşine
ar fi
ca în cele din urmă
să fim
fără pretenţii şi fără condiţii
 
în sfârşit iubiţi
 
19 mai 2015

dacă, maturi fiind, reapare
pâmântul imaculat originar
pe care-l vedeam cu ochii de copil,
am redevenit cei care am fost

scunzi, aproape de sensul lucrurilor,
corole deschise
pe o palmă de pământ
 
Roma, 9 octombrie 2017

Traducere şi prezentare : EUGEN D. POPIN

Maria Grazia Calandrone (n. 1964 la Milano, actualmente locuieşte la Roma) poetă, jurnalistă, dramaturg, actor, organizator de spectacole, autoare şi conducătoare de programe culturale pentru postul de radio Rai tre. Scrie pentru cotidianele “Il Manifesto” şi "Corriere della Sera", pentru "Alfabeta 2" şi "Doppiozero". şi gine rubrica de poezie inedita “Cantiere Poesia” a revistei internagionale lunare de poezie “Poesia”. Colaborează la trimestrialul de film "Rifrazioni", cu revista de arta şi psihanaliză "Il Corpo", coordonează în colaborare colecgia de poezie "i domani" a editurii Aragno Editore. Lucrează în prezent la o carte-ancheta ”Ti chiamavo col pianto” despre victimele justigiei privind cazurile minorilor în Italia şi la ”I Volontari” ei la un documentar privind tratamentul emigrangilor.

Carţi publicate: Pietra di paragone (Tracce, 1998 – premiul Nuove Scrittrici – Noile Scriitoare, 1997), La scimmia randagia (Crocetti, 2003 – premiul Pasolini, Opera Prima), Come per mezzo di una briglia ardente (Atelier, 2005) La macchina responsabile (Crocetti, 2007), Sulla bocca di tutti (Crocetti, 2010 – premiul Napoli), Atto di vita nascente (Lieto Colle, 2010), L’infinito mélo, pseudoromanzo con Vivavox, La vita chiara (transeuropa, 2011); cuprinsă în Nuovi poeti italiani 6 (Einaudi, 2012); prosa Salvare Caino inclusă în Nell’occhio di chi guarda (Donzelli, 2014).

A compus, în colaborare cu Michele Caccamo, Dalla sua bocca. Rescrieri a unsprezece însemnari inedite de Alda Merini (Zona, 2013). În 2012 face parte din proiectul RAI TV “UnoMattina Poesia”, colaborează cu Rai Letteratura şi cu muzicianul Canio Loguercio şi este câştigătoarea Premiului ”Haiku in Italia” al Institutului Japonez de Cultură. În 2013 începe o colaborare cu Cult Book (Rai 3) şi este parte a video producţiei Ritratto continuo de Francesca Montinaro, expusa la Galleria d’Arte Moderna din Roma, la Palazzo Montecitorio şi la Bienala Venezia 2017; în 2017 participă la filmul documentarul al Donatellei Baglivo “Il futuro in una poesia”, prezentat la Mostra del Cinema de la Veneţia şi în proiectul “PoemsWith a View” al regizorului israelian Omri Lior.

Poezia Marie Grazia Calandrone este tradusă în limbile: arabă, cehă, franceză, japoneză, greacă, engleză, persaană, portugheză, rusă, sârbă, spaniolă, suedeză, germană, română şi turcă.

Cerca nel sito