Riviste internazionali

Bacchanales n. 58 (Université de Lausanne, 1.18)

Matrices du soleil ébranlées. L’oeil de la poésie italienne sur le siècle qui vient

N° 58 de la Revue Bacchanales

Ce volume offre au lecteur francophone un regard en mosaïque sur les nombreuses voix de la poésie italienne récente, à travers une sélection d’auteurs dont la production la plus intense se situe entre la fin des années 1990 et 2016. Les yeux et le regard y exercent leur hégémonie, sont à la fois métonymie du corps même, voie privilégiée pour trouver sa propre place dans le monde ou pour en constater le vide et le dépouillement. Pour ces auteurs, l’acte poétique est décisif, et ils le mènent en parallèle à la traduction, l’art figuratif, la critique littéraire ou encore l’écriture médiatique ou dramaturgique. Cette anthologie permet de (re)-découvrir ces personnalités majeures des milieux artistique et culturel italiens. Tous les poèmes sont inédits en français : de véritables « autobiographies optiques » qui inscrivent le regard au coeur de l’existence et de l’agir humains, pour traverser le monde et le temps. Le lecteur trouvera ici un large panorama aux contours variés, allant des formes épidictiques aux proses poétiques, des suites oniriques et féeriques aux constatations fulgurantes qui « mettent en sonnet » les formes de la vie tout comme leur effacement. Une place privilégiée est laissée à l’image en cascade, souvent rhapsodique, et à l’apparition d’un temps-éclat qui, tout en mimant les prises de vue photographiques, négocie avec la mémoire et le temps intérieur de la conscience.
Ce parcours visuel et lyrique est illustré par la main de l’artiste Robert Lobet, appelé à gloser par son trait ces chemins d’ombres et de lumières.

***

Texte italien en regard. N° 58 de la Revue Bacchanales de La Maison de la poésie Rhône-Alpes – Octobre 2017

Les poètes : Elisa Biagini, Silvia Bre, Antonella Bukovaz, Maria Grazia Calandrone, Nicolò Cecchella, Roberta Durante, Gianluca D’Andrea, Ivano Ferrari, Marco Giovenale, Andrea Inglese, Federico Italiano, Gianfranco Lauretano, Laura Pugno, Greta Rosso, Francesco Scarabicchi, Luigia Sorrentino, Maria Luisa Vezzali

Les traducteurs : Marielle Anselmo, Florence Courriol, Filippo Fonio, Joëlle Gardes, Christophe Mileschi, Claire Mouraby, Emanuela Nanni, Claire Pellissier, Marc Porcu, Angelo Vannini

En régie : Filippo Fonio, Claire Mouraby, Emanuela Nanni 

Luvina n. 90 (Mexico, 2018)

LUVINA n. 90 (SONIDO), Revista Literaria de la Universidad de Guadalajara

Un poema (con espíritu eielsoniano) de la italiana Maria Grazia Calandrone (Milán, 1964)
Traducción del italiano de Renato Sandoval Bacigalupo

(ARTE POÉTICA)

La poesía es anárquica, responde a leyes solo propias. no puede ni debe rendirse a nada más que a sí misma.
su ley interna es ritmo, música absoluta.
esto explica la conmoción que vivimos al escuchar lecturas de poesía en lenguas que nos son desconocidas.
tenemos la impresión de comprender
aun si no entendemos las palabras,
porque nuestras moléculas se ponen en resonancia con la música profunda de la poesía,
que es la misma en cada lengua; un ultrasonido, un ruido blanco.
una lengua invisible, un zumbido nuclear
traducible por aproximación,
una sonoridad que se pone en resonancia con la parte más extraña y profunda de nuestras moléculas.
como cierta música -pienso en Claro de luna de Ludwig van Beethoven- es un lenguaje literalmente universal:
los poetas lo escriben desde siempre, pero los recientes descubrimientos astrofísicos lo confirman
con rigor científico, ya no solo intuitivo: el núcleo más profundo de nosotros
está compuesto de la misma materia de las estrellas.
palabras de Margherita Hack: “Toda la materia de la que estamos hechos la han construido las estrellas. Todos los elementos, desde el hidrógeno al uranio, han sido hechos en las reacciones nucleares que se realizan en las supernovas, estrellas mucho más grandes que el sol, que al cabo de su vida explotan y se esparcen en el espacio
el resultado de todas las reacciones nucleares realizadas en su interior.”
De los descubrimientos recientes sabemos también que
la mitad de los átomos que forman nuestros cuerpos es materia producida fuera de la Vía Láctea, proviene de una distancia que no se puede medir.
la vibración de nuestras moléculas se pone en relación material con la vibración del universo,
hasta el universo desconocido, esta fuerza
“que mueve el sol y las otras estrellas”
es la que Dante llama “amor”.
la poesía intercepta el coral profundo e interrumpido de esta fuerza, entona su voz
al rombo de las estrellas extragalácticas.
es un objeto hecho de palabras
siempre de amor.
y ya.

Roma, 8 de octubre de 2017

la poesia è anarchica, risponde a leggi solo proprie, non può e non deve piegarsi a nient’altro
che a se stessa.
la sua legge interiore è ritmo, musica assoluta.
questo spiega la commozione che proviamo nell’ascoltare letture di poesia in lingue a noi sconosciute.
abbiamo l’impressione di comprendere
anche se non capiamo le parole,
perché le nostre molecole entrano in risonanza con la musica profonda della poesia,
che è la stessa in ogni lingua: un ultrasuono, un rumore bianco.
una lingua invisibile, un ronzio nucleare
traducibile per approssimazione,
una sonorità che entra in risonanza con la parte più estranea e profonda delle nostre molecole.
come certa musica – penso al Chiaro di luna di Ludwig van Beethoven – è un linguaggio
letteralmente universale:
i poeti lo scrivono da sempre, ma le recenti scoperte astrofisiche lo confermano
con rigore scientifico, non più solo intuitivo: il nucleo più profondo di noi
è composto della stessa materia delle stelle.
parole di Margherita Hack: “Tutta la materia di cui siamo fatti l’hanno costruita le stelle. Tutti gli elementi, dall’idrogeno all’uranio, sono stati fatti nelle reazioni nucleari che avvengono nelle supernovae, stelle molto più grandi del Sole, che alla fine della loro vita esplodono e sparpagliano nello spazio
il risultato di tutte le reazioni nucleari avvenute al loro interno.”
dalle scoperte ultimissime sappiamo ancora che
metà degli atomi che formano i nostri corpi è materia prodotta fuori dalla Via Lattea, viene da una distanza che non si può
commensurare.
la vibrazione delle nostre molecole entra in risonanza materiale con la vibrazione dell’universo,
fin dentro l’universo sconosciuto. questa forza
“che move il sole e l’altre stelle”
è quella che Dante chiama “amore”.
la poesia intercetta il corale profondo e ininterrotto di questa forza, intona la sua voce
al rombo delle stelle extragalattiche.
è un oggetto fatto di parole
sempre d’amore.
e basta.

Roma, 8 ottobre 2017

Alternante Revista de cultura (1.18)

ALTERNANŢE (Anul V, Nr. 4 (17) octombrie 2017)

 

MARIA GRAZIA CALANDRONE – gennaio 2018

Nerostind nume

Spunea mereu
spuneţi-i că o iubesc
şi spuneţi-i că  vin de departe
ca s-o iubesc.
 
Spuneţi-i, chiar dacă -i ieşeau
îngeri şi demoni din gură,
eu îi vedeam doar gura.
 
Spuneţi-i că va stărui în mine
pentru totdeauna.
Spuneţi-i, vă rog. Spunea mereu.

30 aprilie 2016

din Gli Scomparsi (GiallaOro pordenonelegge, 2016)
 
fotografia Luciei Galante
 
sub rochii elegante apasă
exuberanţa onesta a cărnii (destinată
cusaturilor de pe umeri)
e lesne să-ţi imaginezi acel trup
mişcându-se sub imensitatea cerului al grâului de mai,
stând în întregul
unei singure existenţe
sub greutatea cerului
şi o valenţă ca o mulgime care nu poate fi investigată
mama, daca din centrul grâului răsare
stridorul mecanic al morţii tale
imatură ca şi grâul de mai
iertată
precum ierţi macul
în singurătatea grâului,
cum se iartă viaţa
care nu cunoaşte altceva decât pe sine
 
9 mai 2017 ( în “Interno Poesia”)
 
hrană fară aparenţe înşelătoare
 
mă simţeam confortabil cu tine, ca ei într-o casă
cu perdele şi lucruri spălate
de lumina soarelui
 
afară totul era incontestabil şi limpede
ca într-o după-amiază de vară
 
spuneam mereu că nu cunosc îngerii, te cunosc însă pe tine
reîntoarsa în lume ca şi prima iubire
 
*
chipul tău era onest ca o raza de soare
şi atât de aproape
iar privindu-gi ochii
îţi vedeam inima
topindu-se în filamente incandescente de aur şi de lavă
 
*
ochii tăi
copleşeau ochii iubirilor deja iubite
iar fierbinţeala creetea din gânduri invizibile îndepărtate
şi mieca alte gânduri
invizibile şi noi
 
*
iar noi, între alte lacuri inundate de lumină
ne aminteam ceea ce nu ştiam
 
vreme în care se amesteca dulceaţa celor care iubesc,
cum acgiona împotriva noastră, ea iubirea,
îndulcindu-ne, căci singurătatea celor
care au simţit odată iubirea
nu este aceeaşi singurătate
cu a celor niciodată iubiţi
 
(în “Interno Poesia” 2.1.2017)

inedit din Il bene morale (volum în curs de apariţie la editura Crocetti)
Cântec

Cânt pentru că te reîntorci
atunci când cânt
cânt pentru ca în toate zilele strabaţi
mile de singurătate
pentru a-mi şterge lacrimile.
 
Ma rueinez să-ţi cer atâta
şi încetez să cânt.
 
Cânt şi sunt iluzoriu
ca o floare de tei
cânt şi stau cu adevărat
acolo unde ma minunez:
 
la începutul lumii
e umbra albă a primilor trandafiri
care nu mai sunt iubire
căci cânt şi te văd întorcându-te
cum revin lucrurile la mal:
fară trecut,
cu pieptul spălat
de mare.
 
Uite!
 
urci scările ca un copilandru
care dă de pe gene un fir de sare,
împinge repetat cu arătătorul
uşa, îngenunchează
în grabă, rosteete
cu grabă: "Haide!
te duc la mare”, surâzându-mi, de la statura sa
de măzăriche şi trandafir, din pansamentul sau de suflet salvat
de lucrurile marunte.
 
Din gura lui candidă râde lumea
şi râd lucrurile
transparente ale cerului
dacă, abia întorcându-se
de ruşine, spune: "Vezi, nu mai mă tem"
 
ca şi cum ar vorbi unei umbre evaporate
în inocenţă
 
liniştea ginestrelor, în şoapta trandafirilor
ieşită pe ferestrele
deschise
până la fundaţie.
 
Astfel ma laşi sub cerul liber
lipsit de povară. Iar atunci cânt
aşezată
în viaţa, lipsită de dragoste,
care nu se opreşte
 
prezenţa perfectă
a celor ce nu contează
dar e fara voie, fara dărâmături, fara reuşita
materiei
 
e doar praf care tinde spre lumină.
 
Roma, 30 septembrie 2010
 
*
cât de active sunt creaturile,
cu, câtă atenţie trec peneluri
pe panourile din lemn
 
ştiind că trebuie să moară totuei
 
dar acum
o fac
            şi facând
            uită
 
şi sunt într-adevăr zei, cu adevărat nemuritori,
în această simfonie de soare pe prima iarbă verde-intens de aprilie
aceşti patru băieţi cu penel cu miros proaspăt şi mireasmă de firnis
berea în buzunarul pantalonilor, bascul pus
extravagant şi zâmbetul care spune eu sunt viu,
eu în acest moment
 
sunt viu pentru totdeauna
 
Roma, 4 aprilie 2016
 
Roza animalelor (Zona, 2014)
 
eu nu sunt decât albul bestiei
şi splendoarea ochiului ei
negru,
rotund,
blând
 
sunt blândeţea universului
care se învârte în el însuşi
precum ochiul în orbita
animalului,
 
idol adormit,
care, limitând abisul, scapă aici prima lacrimă
de bucurie
 
au trebuit
milenii pentru aceasta unică
lacrima,
 
la care se-nchină, precum se-nchină
un câmp
de flori batut de un vânt
sideral, acest plural uman
 
încununat
de soare şi plamadit din acelaşi aluat
al bestiei,
 
aceasta mizerie care doreşte sa fie
mângâiată
de compasiunea ochiului tău
 
Roma, 12 ianuarie 2013

inedit

persoana pe care o iubesc era plăcută
şi am îndrăgit-o imediat
pentru că era persoana cea mai politicoasă
pe care am cunoscut-o
 
persoana pe care o iubesc am iubit-o imediat cu nestăvilirea
bucuriei iubirii
pentru că era dulce şi umană
şi avea grija binelui
tuturor
 
persoana de azi
vorbeşte pentru a-l jigni
pe cel care o iubeşte, vorbeşte
arogant fără să se scuze
fără să se explice
 
eu, care nu cred în evidenţa răului,
caut greşeala
 
cei din jur îmi spun că asta
e greşeala: faptul că nu plec,
că nu sunt decisă
 
spun că cel care iubeşte este călăul
 
spun că jignirea este a primi
în mod natural ce ni se cuvine
şi aşteptam: să fim iubiţi
fără condiţii
 
ei spun
că rana
nu este a mea, să fiu abandonată,
că este cea mai profundă ruşine
ar fi
ca în cele din urmă
să fim
fără pretenţii şi fără condiţii
 
în sfârşit iubiţi
 
19 mai 2015

dacă, maturi fiind, reapare
pâmântul imaculat originar
pe care-l vedeam cu ochii de copil,
am redevenit cei care am fost

scunzi, aproape de sensul lucrurilor,
corole deschise
pe o palmă de pământ
 
Roma, 9 octombrie 2017

Traducere şi prezentare : EUGEN D. POPIN

Maria Grazia Calandrone (n. 1964 la Milano, actualmente locuieşte la Roma) poetă, jurnalistă, dramaturg, actor, organizator de spectacole, autoare şi conducătoare de programe culturale pentru postul de radio Rai tre. Scrie pentru cotidianele “Il Manifesto” şi "Corriere della Sera", pentru "Alfabeta 2" şi "Doppiozero". şi gine rubrica de poezie inedita “Cantiere Poesia” a revistei internagionale lunare de poezie “Poesia”. Colaborează la trimestrialul de film "Rifrazioni", cu revista de arta şi psihanaliză "Il Corpo", coordonează în colaborare colecgia de poezie "i domani" a editurii Aragno Editore. Lucrează în prezent la o carte-ancheta ”Ti chiamavo col pianto” despre victimele justigiei privind cazurile minorilor în Italia şi la ”I Volontari” ei la un documentar privind tratamentul emigrangilor.

Carţi publicate: Pietra di paragone (Tracce, 1998 – premiul Nuove Scrittrici – Noile Scriitoare, 1997), La scimmia randagia (Crocetti, 2003 – premiul Pasolini, Opera Prima), Come per mezzo di una briglia ardente (Atelier, 2005) La macchina responsabile (Crocetti, 2007), Sulla bocca di tutti (Crocetti, 2010 – premiul Napoli), Atto di vita nascente (Lieto Colle, 2010), L’infinito mélo, pseudoromanzo con Vivavox, La vita chiara (transeuropa, 2011); cuprinsă în Nuovi poeti italiani 6 (Einaudi, 2012); prosa Salvare Caino inclusă în Nell’occhio di chi guarda (Donzelli, 2014).

A compus, în colaborare cu Michele Caccamo, Dalla sua bocca. Rescrieri a unsprezece însemnari inedite de Alda Merini (Zona, 2013). În 2012 face parte din proiectul RAI TV “UnoMattina Poesia”, colaborează cu Rai Letteratura şi cu muzicianul Canio Loguercio şi este câştigătoarea Premiului ”Haiku in Italia” al Institutului Japonez de Cultură. În 2013 începe o colaborare cu Cult Book (Rai 3) şi este parte a video producţiei Ritratto continuo de Francesca Montinaro, expusa la Galleria d’Arte Moderna din Roma, la Palazzo Montecitorio şi la Bienala Venezia 2017; în 2017 participă la filmul documentarul al Donatellei Baglivo “Il futuro in una poesia”, prezentat la Mostra del Cinema de la Veneţia şi în proiectul “PoemsWith a View” al regizorului israelian Omri Lior.

Poezia Marie Grazia Calandrone este tradusă în limbile: arabă, cehă, franceză, japoneză, greacă, engleză, persaană, portugheză, rusă, sârbă, spaniolă, suedeză, germană, română şi turcă.

al araby (29.4.17)

 AL ARABY, 29 aprile 2017
traduzione di Mustafa QOSSOQSI
لن تملكي شيئاً سوى الحياة
 ماريّا غراتسيا كالاندروني
 2017 أبريل 29

بسبب شعاع

بعد انفصال نجمة أُمّ
يشيح الكون نظره بعيون وحشٍ بريقها أبيض

*
بسبب شعاع الشمس هذا على أواني المطبخ
والوحدة الهادئة للأشياء
وبسبب الحلول المشرق للأشياء في نفسها
نظلّ أحياء

نيسان 2014

■ ■ ■

الثمار المهجورة

بينما كنتَ تهجرُني
كان الثعلب ينشئ عَرينَه
في رسم الرأس الجميل المتأمّل
على المخدّة الهامدة
رائحة الوحش البرّية كانت تمتزج برائحة شعرك الأليفة

شكل أصهب غير قابل للتدجين
كان يعشّش في الأسود النهائيّ لشعرك
دجّنيني
كنت تقول
دجّنيني

بينما كنتَ تهجرُني
كان الوحش يلقي بوزنه الشتائيّ
هناك حيث اندلق عسلُ القبلة الأخيرة

حولنا، كانت الحديقة كلّها تتجدّد
والطيور تنقر الثمار المهجورة

ها أنذا. عدت إلى عرين الوحش
لأحافظ على بيت الفرح نظيفاً

21 /7 /2015
(من "حديقة الفرح"، قيد النشر)

■ ■ ■

لن تملكي شيئاً سوى الحياة

لم يُعثرْ على أثرٍ للحذاء
إلا أنّ الضوءَ الجنسيّ كان يطأ جسد الفتاة
المتجمّد في شهادته
بين العينين والبطن آثار مغسَل – مسار عكسيّ لتحديد أدلّة البراءة
الباب الكبير كان مقفلاً عدّة مراّت

كانت تتوهّج مثل رُقاقة خبز في المادّة الدمعيّة للمساء المتأخرّ– رأسُها عالقٌ بين الشجيرات والتكرار الشرس للدورات
لأسباب غامضة لم تتمكّن من إتمام سنوات عمرها بصرف النظر عن وظيفة كلٍّ سنة على حدة
لكن وداعاً ساكناً لجمال العالم كان يلفح الألياف الصلبة
كصيحة فرح في جسد خالٍ من الألم

(من "المفقودون"، 2016)

بطاقة

ماريّا غراتسيا كالاندروني، من مواليد ميلانو عام 1964، ومن سكان روما حالياً: شاعرة، وكاتبة مسرحيّة، وفنانة بصريّة وأدائيّة، ومذيعة في راديو "راي 3"، تكتب في "إل كورييري ديلاّ سيرا"، و"إل مانيفستو"، و"بويزيّا" (شعر). تدير ورشات شعرية في المدارس، والسجون، وكذلك مع مرضى الألزهايمر والمهاجرين، وتساهم في برامج إذاعيّة وتلفزيونيّة أدبيّة.

من مؤلّفاتها: "القرد المتشرّد" (2003 ، جائزة بازوليني للعمل الأوّل)، "الآلة المسؤولة" (2007)، "على كلّ فم" (2010)، "فعل حياة ناشئة" (2010)، "الحياة الواضحة" (2011). نشرت نصوصها في أكثر من أنطولوجيا ومجلّة أدبيّة في بلدان عدة، من بينها أنطولوجيا "شعراء إيطاليون جدد 6" (إيناودي، 2012)

* ترجمة عن الإيطاليّة: مصطفى قصقصي

da Giardino della gioia, inedito
 
dopo il distacco di una stella madre l’universo
si volta
con il bagliore bianco degli occhi di una bestia
 
*
 
è per questo
raggio di sole sulle stoviglie
per la quieta solitudine
delle cose
e per il luminoso stare
delle cose in se stesse
 
che rimaniamo vivi
 
aprile 2014
 
mentre mi abbandonavi
la volpe
faceva la sua tana
nel calco della bella testa pensante
sul cuscino
immobile
 
un odore selvatico di bestia
si mescolava
all’odore domestico dei tuoi capelli
 
una forma fulva
inaddomesticabile nidificava
nel nero assoluto dei tuoi capelli
 
addomesticami
dicevi
addomesticami
 
mentre mi abbandonavi
la bestia abbandonava il suo peso invernale
dov’è colato il miele
dell’ultimo bacio
 
intorno, tutto il giardino
si rinnovava
e gli uccelli beccavano i frutti in abbandono
 
eccomi. sono tornata
in luogo della bestia
 
per tenere pulita la casa
della gioia
 
21 luglio 2015
 
da Gli Scomparsi (pordenonelegge, 2016)
Non avrai che la vita
 
Le scarpe non vennero ritrovate.
Ma la luce batteva coitale sul corpo della ragazza
cristallizzato nella testimonianza.
Tra gli occhi e il ventre
tracce di lavatoio – un percorso a ritroso per stabilire gli alibi.
Il portone risultò chiuso con molte mandate.
 
Ardeva come un’ostia nella materia
lacrimale del tardo pomeriggio – con il capo impigliato tra gli arbusti
e la pervicace ripetizione dei giri. Per cause sconosciute
non ha potuto compiere i suoi anni
qualsiasi funzione avessero singolarmente ma un immobile
addio alla bellezza del mondo
riscaldava la fibra che resiste
grido di gioia del corpo senza dolore.
 
ottobre 2004

 

Italian Poetry Rewiev (SEF, 2017)

Italian Poetry Review
Plurilingual Journal of Creativity and Criticism
volume x-xi, 2015-2016
(Società Editrice Fiorentina, 2017)

Studio con lampada scialitica
 a Gottfried Benn
 
Adesione del corpo all'altro corpo per mezzo
di una fascia di ghiandole sensibili
verdi malleoli alati con imponenza di bosco.
È leggera la vita, non fosse
per l'ansimare della bestia.
Guardala da vicino. Abbi paura. Chiedi scusa alla bestia per la musa, che non ti lascia
solo nemmeno qui davanti a lei.
Chiedi scusa alla musa per averla portata
sul massiccio facciale della bestia. Con lei,
come un sovrarespiro.
 
Poi abbandona sul tavolo settorio
gli indumenti da lavoro,
accanto al corpo che era stato fatto per rimanere. Lascia qui il tascapane, il libro
e ogni altro frangente. Arriva nudo,
emerso
come una barriera frangiflutti, imponi la colonna delle gambe.
 
Il tavolo è un vassoio
dove tu vieni esposta:
hai i lembi rovesciati
hai la bellezza di un ramo
di una conca
cava,
viene toccato il saldo delle costole come un oracolo dai margini d’oro
pura cornice del cuore sotto la piastra sternale
e la leva del divaricatore fa come
l’amore, ti espone il cuore come per amore.
 
Dopo del nome viene la figura, dopo
l’asportazione del calvarium
tra lamine orbitali
e sopra la farfalla
dello sfenoide si manifesta l’adunata bianca, la massicciata, il vomere
nella sabbia perfetta, l’inarrestabile
avanzata del canto. Anche adesso, anche adesso...
 
Fai parlare la voce di questo corpo
risalendo la legge di natura,
fai parlare anche il marmo, l’imperfetto,
con la voce degli organi, l’uovo
dell’elegia
che contraddice il morto mentre ti affacci
su quanto di lui diventerà
immutabile; fai parlare le ulcere
vegetanti, le sacche ambrate e le schiumature
filamentose, i reflui: i grumi, la compassione, i bozzoli, le bucce
annerite dei globi e tutte
le solide gocce di sangue su questo sasso umano.
 
Non calpestate la terra dove lei ha versato tutta la suggestione del suo corpo come una luce non finita. Il corpo fonde. Chiedi ai musi dei cani. Che ragione, e che altezza.
 
Il suo corpo fondeva sulla terra mentre io sognavo la sua voce che mi diceva aiutami. Per tre notti io potei solo uscire
in quei fiotti di luna, in quei tornanti: stoppie
che mi facevano buttare
l'energia dal corpo come dal fondello di un bossolo.
 
Quelli iniziano a nascere dal buio
con tappi di materia
cicatriziale e larve,
quelli vengono come luci-spia quando li chiami per nome,
pietre che parlano da sole
in un sonno cosciente, l’improvviso
di certi monumenti in direzione del mare.
Tutto è allo stato grezzo. Tutto qui è senza metodo, incompiuto
come un pugno di sale.
Io desidero che mi veniate addosso
con tralci di vite, desidero la pasta dei vostri nomi
nella mia bocca. Tutto
mi farà meno vivo
di questo canto immortale sulla bocca dei morti.
 
Roma, 7 luglio 2011
 
Davanti al morto
 
Sei la cosa più nuda della terra e insieme
la più indecifrabile.
Rilevo le tue tracce. L’abside delle orbite. Il catino pieno
di un male che passa
le dimensioni. Evidenzio
le reazioni del sangue affiorato
durante un’ascensione ora
ferma. Porpora, ocra, fasce
cremisi sottopelle. La vibrazione
lasciata a metà
sotto lo zigomo destro. Ma
compiuta, come certi pallori
dove insisteva l’osso scapolare.
 
Riconosco la tua perfezione.
Il peccato di superbia della fine. Ti riconosco
atto del futuro. Una pre
cognizione perfetta.
 
Esamino il tuo volto. Più nessuna tendenza.
L’altare immacolato della fronte alla fine
del pensiero. Richiuso. Esamino che corpo viene dopo
la tendenza a rinascere. Evidenzio che pure
rinascerai. Richiuso. Puro suono di cosa che si disfa. Pura
dissipazione. Una lanugine bianca
sulle corde. Le muffe
nelle pieghe vocali,
il calcagno bagnato di un’erba azzurrina
e la pace maggiore
nel guscio del cranio. Tutta la tua tendenza a dimenticare
ora
in atto. Evidenzio che tutto è diventato gioia
e tu
sei diventato la gioia
che volevi, quel non andarsene più.
 
Sei orazione infinita. Masso
calcareo. Solo la fine che ora sei. Solo la fine
è infinita. Solo la maschera della solitudine. Richiuso
il cerchio elementare
del serpente della separazione.
 
Così mi dissipo in tutti quelli che sono.
 
Roma, 8 agosto 2011

come giacinti nella viva luce di aprile
 
entravi nella sera con fasci di asparagi e fragole
lucide dentro il cestello della bicicletta
e un odore di carta di pane
che inumidiva al vespro, e di ginocchi
raschiati contro il ruvido dei muri
arsi da quella inerme esposizione
a un’intera giornata di aprile
 
e adesso, nel rosaceo stupendo della sera, ora che i muri
esalano un calore umano
tra le tenere fruste dell’erba, e un sentore di viole
spande il suo irrazionale
alito tra gli sguardi, rivivi nel rettangolo di cielo e marmo
della soglia, fermo nel dolce male della tua grazia
 
Roma, 4 marzo 2013

Cerca nel sito