Riviste internazionali

Pobjeda - Ljubeta Labovic (Montenegro, 3.4.16)

on glif portal za književnost i kulturu (30.5.2016)

intervista del poeta montenegrino Ljubeta Labovic a Maria Grazia Calandrone per il quotidiano "Pobjeda" (3 aprile 2016)

Allegati:
Scarica questo file (Pobjeda - 3 april 2016.pdf)I poeti ora devono cogliere la realtà (\"Pobjeda\" - Montenegro, 3.4.16)[intervista di Ljubeta Labovic per il quotidiano montenegrino \"Pobjeda\"]

Svetski dan(i) poezije (Beograd, 3.16)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

   DUBRAVKA DURIC

A poet's inspiration (2.14)

Dubai Culturale (2013)

prefazione di Adonis a "Rosa dell'Animale", di Maria Grazia Calandrone e Amarji (di prossima uscita in Siria e Italia)

Interrogare la domanda
A cura di Asma Gherib

(1)

 - “io mi presento a te come a una nascita”. Dice la donna innamorata.

 - “voglio raggiungere l’anima vegetale in te”. Risponde l’uomo innamorato avanzando verso il principio della vita nella prima casa dipinta sulla mappa dell’esistenza. Solo in questo modo la linfa dell’amore può scorrere dentro l’albero del tempo, il tempo può diventare all’altezza dell’amore e la vita può divenire una festa continua.

(2)

Maria Grazia - Amarji: due rive dello stesso Mediterraneo, una mediorientale e l’altra occidentale. Un solo amore, una sola poesia anche se ognuno dei due ha la propria lingua madre, la propria storia culturale individuale all’interno della quale si ricongiungono comunque in alcune tappe.

Dentro l’Amore-poesia e dentro la Poesia-amore si cancellano le diversità legate alle notizie e agli eventi di ogni giorno.

L’amore come la poesia è creato per essere accomunato allo stesso livello dell’esistenza, ed ha la capacità di oltrepassare le appartenenze etniche, linguistiche e politiche.

(3)

La sostanza essenziale dell’Uomo può mai sentirsi alienata dentro l’anima stessa? E come l’amore può rapirla dalle membra del corpo e gettarla via dentro i dedali dello smarrimento per poi finire a incontrarsi con l’altro, un altro dove andrà a trovare se stessa?

Sembra che l’Uomo viva inizialmente in uno stato d’estraneità dal quale non può uscire se non quando s’innamora, motivo per cui, l’amore è considerato un viaggio verso se stessi che si realizza con la partenza verso l’altro (l’amante).

Così diventa chiaro in che modo le due parti entrano in armonia e come due estremità lontane possano avvicinarsi e abbracciarsi dentro l’Amore-poesia.

In questo sentiero c’è un’alchimia particolare: “Annullare” se stessi per raggiungere una presenza “superiore”, separarsi per ricongiungersi in modo più profondo, più ricco e più solido. E’ la distruzione dell’essenza del “singolare” per innalzare l’essenza dell’amore e del singolare-duale.

(4)

Quando lo sbocciare della sostanza del singolare raggiunge l’apice, esso in realtà da singolare diventa duale. L’alterità è un elemento componente dell’individualità. L’amore è un’emanazione individuale altruista. E non c’è qui alcuna differenza tra ciò che diventa corpo oppure si tramuta in spirito. Ambedue non sono avversari, ma due amici che si fondano in amore: la natura e l’oltre natura si abbracciano in un solo desiderio e un solo sospiro.

(5)

In amore, l’innamorato riconosce la sua anima dentro il corpo e la poesia della persona amata più di quanto la riconoscerebbe dentro i propri versi, questo vale anche per la persona amata.

Il poeta qui è innamorato ed è anche amato, è l’essenza di un altro. Vede se stesso sullo specchio del suo amato, vede ciò che non riesce a vedere sul proprio specchio. E come se la persona amata diventi un mezzo per identificare la propria entità rispetto a quella della persona innamorata, che è in realtà un’identità di riconoscimento e di ricerca.

L’essere dell’innamorato si smembra dentro gli scritti dell’amato, dentro le parole, i ritmi, le immagini, i simboli, la fantasia, le suggestioni e i segni.

E in tutto ciò l’amore permette all’essere di scoprire la sua dimensione verticale e la sua presenza dentro il mondo.

(6)

L’amore è salvezza? E se così fosse, quale sarebbe il suo legame esistenziale con la poesia?

L’amore è il luogo dove si conciliano corpo e spirito, materia ed essenza.

La poesia invece non possiede questo luogo: l’amore sembra essere una risposta, la poesia invece ritengo che assomigli di più a una domanda:

Può una domanda fermarsi a urlare: È questa la risposta finale che cercavo?

Può la poesia rimanere un semplice punto interrogativo, mentre il poeta gode già la felicità di aver raggiunto la risposta, ossia l’amore?

Questo è l’interrogativo che dovrebbe rivolgersi alla domanda.

(7)

Benvenuti: Maria Grazia - Amarji;

benvenuto oh tu amore-poesia/poesia-amore.

Parigi, inizio ottobre 2013
Adonis

Zona Literara n.7-8 (Iaşi – Románia)

Maria Grazia Calandrone (n. Milano, 1964, trăieşte la Roma): poetă, dramaturg, performer,organizatoare de evenimente culturale, autoare şi prezentatoare de programe culturale pentru Radio 3, critic literar pentru cotidianul “il manifesto”, se îngrijeşte de rubrica de poeme inedite “Cantiere Poesia” pentru revista internaţională “Poesia”, colaborează cu trimestrialul de cinema “Rifrazioni”

şi cu revista de artă şi psihanaliză “Il corpo” şi este una dintre coordonatorii colecţiei de poezie “idomani” pentru Aragno Editore. Lucrează la “Ti chiamavo col pianto”, carte-anchetă despre victimele justiţiei pentru minori în Italia.

Cărţi: Pietra di paragone (Tracce, 1998 – ediţie ce a primit premiul Nuove Scrittrici – Noile Scriitoare, 1997), La scimmia randagia (Crocetti, 2003 – premiul Pasolini, Opera Prima), Come per mezzo di una briglia ardente (Atelier, 2005) La macchina responsabile (Crocetti, 2007), Sulla bocca di tutti (Crocetti, 2010 – premiul Napoli), Atto di vita nascente (LietoColle, 2010), L’infinito mélo, pseudoromanzo cu Vivavox, cd cu texte ale sale în lectură proprie (luca sossella, 2011) şi La vita chiara (transeuropa, 2011); se află în Nuovi poeti italiani 6 (Einaudi, 2012); a compus, împreună cu Michele Caccamo, Dalla sua bocca. Riscritture da undici appunti inediti di Alda Merini (Zona, 2013); scrie texte de teatru pentru Sonia Bergamasco şi a scris fragmente poematice despre Războiul Civil Spaniol pentru compania internaţională de teatru “Théatre en vol”; grupaje din poemele sale apar în antologii şi reviste din numeroase ţări europene, precum şi din cele două Americi: semnalăm antologiile La realidad en la palabra (Editorial Brujas, 2005), Caminos del agua (Monte Avila Latinoamericanas, 2008) şi Antologia italikes poieses (Odós Panós, 2011); a realizat, pentru Adonis, antologia Voci della Poesia Italiana Contemporanea: Un’Antologia Breve (L’Altro, 2012 – Beirut e Damasco), din care face parte; în 1993 a câştigat a unsprezecea ediţie a premiului Montale pentru manuscris şi în acelaşi an a fost invitată la cele mai relevante festivaluri naţionale şi internaţionale; în 2009-2010 a adus pe scenă, în Italia şi în Europa, videoconcertul Senza bagaglio (finalist “RomaEuropa webfactory” 2009), realizat împreună cu Stefano Savi Scarponi, pentru care s-a interpretat pe ea însăşi în I fiori che lei porta; în 2010, textul său My language is the rose, ales de compozitorul malaezian Chie Tsang, este finalist la “Unique Forms of Continuity in Space”, Melbourne, Australia. Tot în 2010 este aleasă reprezentant al poeziei italiene şi regizată de Lucie Kralova în “Evropa jedna báseň”, documentar televizat în 28.8.2012 la Česká Televize. În 2012 face parte din proiectul RAI TV “UnoMattina Poesia”, collaborează cu Rai Letteratura şi cu muzicianul Canio Loguercio şi câştigă Premiul Haiku al Institutului Japonez de Cultură. În 2013 începe o colaborare cu Cult Book (Rai 3). Poezia sa este tradusă în arabă, cehă, franceză, japoneză, greacă, engleză, iraniană, portugheză, rusă, sîrbă, spaniolă, suedeză, germană şi turcă.

“Poezia Mariei Grazia Calandrone ajunge la cititor prin abundenţă, prin forţă cinetică condusă de o scufundare fluidă şi fluentă a sensului şi a imaginilor. Ia pe neaşteptate şi transportă acolo unde pământul devine necunoscut şi tocmai în acel Alt loc va fi nevoie să se înceapă din nou: să se reordoneze senzaţiile. Calandrone face acest lucru prin descompunerea logicii reprezentative, până când ajunge la o veritabilă “îmbrăţişare” a figurilor, în care limba, versul şi tonurile se amestecă, neoferindu-şi prea mult răgaz. Versificarea sa curge din judecata neaşteptată a inimii până la o decupare precisă a poieticii, care, tocmai pentru “a face poematic”, se abandonează şi se supune.” (Stefano Raimondi, “Pulp”, februarie 2012)

“Problema poeziei este mereu (chiar dacă nu doar atât) o problemă de limbă, de instrumente de expresie, de capacitate de a spune. Poetul care lasă urme e acela care, în coordonatele timpului său, găseşte soluţii la această problemă, identifică un limbaj capabil să străbată enigma lumii, ca şi cum s-ar întâmpla pentru prima dată. Apă, foc, pământ, aer sunt, în această ordine, cele patru elemente care au inspirat părţile celei mai recente cărţi a autoarei, La vita chiara. Este evident că avem de a face cu o cosmogonie; la fel de evident este că pentru a scrie o cosmogonie, aici şi acum, este necesară inventarea unei limbi. Calandrone creează o limbă plină de tranziţii, materială şi a materiei (aruncătorul de flăcări postum / al acestei limbi terestre), coborâtă într-o fizică a cosmosului, în mecanismul biologic, o limbă plină de tendoane, muşchi, nume anatomice, forme naturale (Se activează / între limitele / corpurilor lor enormul / metabolism al pământului); dar nu trebuie să ne lăsăm înşelaţi, nu este vorba doar despre asta: o asemenea limbă a procesului organic este şi o traducere materială a stadiilor mentale şi spirituale ale creaţiei, ale planului metafizic, ca pentru o continuă obiectivare a gândului. Scopul este să se ajungă la spunerea miracolului, Renaşterea, cum se descriu transformările materiei, cu cele două câmpuri întreţesute şi întrepătrunse. Cu o diversitate verbală tehnică, răşinoasă, fosilă – ce rescrie până şi metamorfoza şi panismul lui D’Annunzio – poeta poate intra, umilă şi mândră, în picturile de fundal matematice şi metafizice ale lui Piero delle Francesca, în tablourile negre ale istoriei (de la Guernica la masacrele naziste din Italia), în suflul mistic al Sfintei Teresa din Avila. Odată găsite aluatul lexical şi sonor şi structura metrică (chiar dacă liberă, ca aici), laboratorul poetului e deschis la orice; vocea sa e eliberată de deşeurile confesiunii, de anecdota exclusiv autobiografică: orice element sau poveste este o poveste a cosmosului.” (Daniele Piccini, Cosmogonia di versi e lingua / Cosmogonie de versuri şi limbă, “Corriere della Sera”, 11.12.2011)

din Gli Scomparsi / Dispăruţii inedit
Nu vei avea decât viaţa
Simonetta Cesaroni, Strada Poma, Roma

 
Pantofii nu se mai găsiră.
Dar lumina atingea coital corpul fetei
cristalizat în mărturisire.
Între ochi şi pântece
urme de spălătură – o călătorie în sens invers pentru a stabili scuzele.
Uşa se dovedi a fi încuiată de mai multe ori.
Ardea ca o jerfă în materia
lacrimală a după amiezii târzii – cu capul prins printre arbuşti
şi cu îndărătnica repetiţie a rotaţiilor. Din motive necunoscute
nu a putut ajunge până la ziua sa de naştere
orice funcţie ar avea un individual dar un ferm
adio frumuseţii lumii
încalzea fibra care rezistă
urlet de bucurie al corpului fără durere.
 
Am adăugat un corp transparent în casă
 
Văzându-l că se joacă cu mingea şi observând fluctuaţia scheletică a sufletului
său sub formă de umbră
ce înconjoară eşuările de zbor – orbitele roşii, clopotniţele mingii
pe harta terestră – fetiţa îi spuse dar tu eşti la fel ca mine!: îngenunchiat, simplu
şi rănit în inimă – precum pământul
supravegheat de vibraţiile sferelor
descoperă-ţi structura de animal ridicat.
Dar eu cred că o să te întorci
pe picioarele tale – pentru că înaintai (cu geanta
uşoară, aproape goală) în mod constant către o măsură
internă. Eu
sunt în pace, dată fiind direcţia în care îndrept tăcerea ta.
În faţa tăcerii tale
eu îmi amintesc, eu sunt consumată de frăţie.
Tu eşti acum corp pe care nu-l văd dar care a fost
în mod sigur. E frumos ca iubirea care contemplă
propriul bilanţ de violenţă şi pace, pentru a înţelege la sfârşit
că a construit vizibilul şi invizibilul împreună
precum un turn care poartă în vârf un alt turn, toată fabrica lumii.
 
din Sulla bocca di tutti / Pe buzele tuturor, Crocetti, 2010
Circumstanţa clară
 
Zgomotoasa gingăşie a claviculelor, percuţia potolită
a încordărilor musculare, valvele care în final au abandonat-o
pe pământ, colţul umil pe care îl formează capul
pentru a aşeza zâmbetul
pe coloana crudă a corpului
zice: te-am aşteptat toată viaţa
am văzut viaţa ta în visele mele si toată, noapte
de noapte, îşi găsea rezolvarea în iertare. În anumite momente cruciale
când cerul plin de minunăţie coincidea
cu bula copacilor agitaţi de luna
plină, eu mă trezeam din cauza viselor tale
şi îţi duceam numele ca pe un steag
care se ridica din piept şi mă făcea să fiu
invizibil: din mine
se vedea doar numele tău. Eu ştiam
că am fi ajuns la sfârşit aproape unul de celălalt
indiferent de ce ar fi stat între noi. Acum iată-mă,
sunt aici ca să mă sfârşesc în sfârşitul tău, pentru a-mi trage ultimul suflu
din gura ta
şi a-l sufla prin gura
pe care după tine nimeni nu a mai sărutat-o,
către cer.
 
Ai grijă la carne să nu atingă carnea
(Sant’Anna di Stazzema, 12 august 1944)
 
În acea dimineaţă, mergând
ca şi când încă de pe colină se înţelege că tot satul e luminat de primul foc
al bucătăriilor, auzirăm sunând clopotele
şi am aşteptat.
Când se întorc oamenii sunt tresăriri
de trupuri şi sticlă şi privirea sa devine un pământ nelocuit.
Mulţi deschideau gura şi
erau arşi aşa cum erau. O grămadă de 100
de copii fuse arsă cu aruncătorul de flăcări
pe strada cu trandafiri, strada aceea foarte frumoasă
cu trandafiri. Eu voi reciti lista numelor
până când voi vedea că iese la suprafaţă fiecare zâmbet
din dunga de cenuşă.
Guvernul îmi dădu 47.250 de lire
pentru a mă despăgubi
că la vârsta de şapte ani am avut-o pe mine ca pe un strop de apă
pe binecuvantata mamă. Capul său
ca un frumos instrument dezordonat. Mă întorc în spatele casei în fiecare zi
pe poteca grădinii
şi pentru a auzi în libertate cum se comportă lacurile, migratoarele.
Duminica umple de soare zidurile
satului şi în mirosul pâinii
ne aducem aminte de descărcările de pe câmpurile
muncite şi de ea ascunsă printre damigene şi de cât de mult
vocea ei păta aerul strigând numele meu
pentru că provenea de puţin mai sus de cutia de rezonanţă a inimii.
Tot corpul ei era revelat de numele meu.
Eu într-o solitudine perfectă port
în mine zid cu crăpături
printre care se scurge
pură bucuria, dar nu mă căuta
în alta parte, sunt aceste cuvinte.
 
din Lo stupore di cui eravamo fatti / Uimirea din care eram făcuţi
zece fragmente asupra evoluţiei
în “Nuovi Argomenti”, Mondadori, 2013
1. Verbul
 
La început cuvântul
ajuta una din diferitele specii preumane să formeze mici societăţi şi să se
orienteze în lume:
fu un gest de compasiune care acţiona asupra biologiei
fixând în laringele unei specii două scrisori vocale albe
la început cuvantul
fu un gest moral al biologiei
în punctul în care maimuţa s-a dezlipit de copac nu e sânge
nici durere
ci amprenta morală a unui cuvânt.
 
2. înălţare
 
văd o preponderenţă de grâu şi bucurie
e o înduioşătoare dorinţă de a trăi
în carnea care paşte
printre uriaşe reptile
pe fundul craterului
sau pluteşte pe suporturile cerului
cu voaluri de calcar
pe pagina inferioară a aripilor.
anumite figuri de-a buşilea
iau o poziţie de drepţi pentru a zări pericolul în iarba înaltă.
alte anumite figuri mai puţin superbe
anumite animale albe liniştite
asemănătoare caprelor, continuă să rumege
şi natura le lucrează înăuntru la fel cum sângele terestru lucrează
venele marmurii. în timp ce par
distraşi, ei comunică datorită sângelui
supunerea lor constă
în legăturile cu zăpada
care exaltă gustul sângelui
cei care se ridică în picioare în preistorie vor fi
umani: deformaţi şi izolaţi
aceştia sunt specia
conştientă a timpului
care sare din iarbă.
văd cât de mult semănăm cu pământul. apoi
cu caprele. şi la sfârşit
iată istoria, iată timpul
şi crima.
 
3. Crima
 
eu văd înălţându-se specia mea şi văd înălţându-se
aşchia de os
în timp ce o vibraţie diferită
de cuvânt tremură în mâna celui
care o înalţă
şi o face să vibreze: prima idee de crimă
o nouă răscruce a speciei
între bine şi rău
dezlipeşte-te ca statuetele de nămol
de pe fundul sec al pământului
apoi,
de-a lungul istoriei, vom fi
singurele creaturi
afectate de o dereglare
a speciei: a se elimina asemănările
din cauza abstracţiilor
să contravenim originii noastre.
[…]
 
6. Cetăţenia
 
văzându-te în această perspectivă fără apărare, Roma, vopseaua galbenă
a soarelui pe marmura mausoleelor şi tu disponibilă
ca o mireasă
eşti o treabă vrăjită
o nesupunere
a trecutului
pe grinda cu flori,
unde opera omului străluceşte
cum strălucesc stelele pe mare
şi mărimea tuturor arcadelor depozitează
gloria lor serioasă, puţin
fărâmiţată, pe mantaua neagră a pământului negru
timpul aici nu e liniar, are graţia ultimului zbor
al unui pescăruş pe marea întoarsă pe dos
a lui Massenzio, cu chingile
care ţin în picioare ruina
pe fundalul de foc al pământului
apoi ne-am obişnuit cu pescăruşii, cu această contradicţie primită
de la mare, cu această gură
mută
pe chemările celeste
metropolitane şi lunile clare
ale consolării.
[…]
 
Traducere din italiană de Daniel D. Marin şi Lorena Curiman

Cerca nel sito