Riviste internazionaliSvetski dan(i) poezije (Beograd, 3.16)
DUBRAVKA DURIC Aggiungi commento
A poet's inspiration (2.14)
Dubai Culturale (2013)
Interrogare la domanda (1) - “io mi presento a te come a una nascita”. Dice la donna innamorata. - “voglio raggiungere l’anima vegetale in te”. Risponde l’uomo innamorato avanzando verso il principio della vita nella prima casa dipinta sulla mappa dell’esistenza. Solo in questo modo la linfa dell’amore può scorrere dentro l’albero del tempo, il tempo può diventare all’altezza dell’amore e la vita può divenire una festa continua. (2) Maria Grazia - Amarji: due rive dello stesso Mediterraneo, una mediorientale e l’altra occidentale. Un solo amore, una sola poesia anche se ognuno dei due ha la propria lingua madre, la propria storia culturale individuale all’interno della quale si ricongiungono comunque in alcune tappe. Dentro l’Amore-poesia e dentro la Poesia-amore si cancellano le diversità legate alle notizie e agli eventi di ogni giorno. L’amore come la poesia è creato per essere accomunato allo stesso livello dell’esistenza, ed ha la capacità di oltrepassare le appartenenze etniche, linguistiche e politiche. (3) La sostanza essenziale dell’Uomo può mai sentirsi alienata dentro l’anima stessa? E come l’amore può rapirla dalle membra del corpo e gettarla via dentro i dedali dello smarrimento per poi finire a incontrarsi con l’altro, un altro dove andrà a trovare se stessa? Sembra che l’Uomo viva inizialmente in uno stato d’estraneità dal quale non può uscire se non quando s’innamora, motivo per cui, l’amore è considerato un viaggio verso se stessi che si realizza con la partenza verso l’altro (l’amante). Così diventa chiaro in che modo le due parti entrano in armonia e come due estremità lontane possano avvicinarsi e abbracciarsi dentro l’Amore-poesia. In questo sentiero c’è un’alchimia particolare: “Annullare” se stessi per raggiungere una presenza “superiore”, separarsi per ricongiungersi in modo più profondo, più ricco e più solido. E’ la distruzione dell’essenza del “singolare” per innalzare l’essenza dell’amore e del singolare-duale. (4) Quando lo sbocciare della sostanza del singolare raggiunge l’apice, esso in realtà da singolare diventa duale. L’alterità è un elemento componente dell’individualità. L’amore è un’emanazione individuale altruista. E non c’è qui alcuna differenza tra ciò che diventa corpo oppure si tramuta in spirito. Ambedue non sono avversari, ma due amici che si fondano in amore: la natura e l’oltre natura si abbracciano in un solo desiderio e un solo sospiro. (5) In amore, l’innamorato riconosce la sua anima dentro il corpo e la poesia della persona amata più di quanto la riconoscerebbe dentro i propri versi, questo vale anche per la persona amata. Il poeta qui è innamorato ed è anche amato, è l’essenza di un altro. Vede se stesso sullo specchio del suo amato, vede ciò che non riesce a vedere sul proprio specchio. E come se la persona amata diventi un mezzo per identificare la propria entità rispetto a quella della persona innamorata, che è in realtà un’identità di riconoscimento e di ricerca. L’essere dell’innamorato si smembra dentro gli scritti dell’amato, dentro le parole, i ritmi, le immagini, i simboli, la fantasia, le suggestioni e i segni. E in tutto ciò l’amore permette all’essere di scoprire la sua dimensione verticale e la sua presenza dentro il mondo. (6) L’amore è salvezza? E se così fosse, quale sarebbe il suo legame esistenziale con la poesia? L’amore è il luogo dove si conciliano corpo e spirito, materia ed essenza. La poesia invece non possiede questo luogo: l’amore sembra essere una risposta, la poesia invece ritengo che assomigli di più a una domanda: Può una domanda fermarsi a urlare: È questa la risposta finale che cercavo? Può la poesia rimanere un semplice punto interrogativo, mentre il poeta gode già la felicità di aver raggiunto la risposta, ossia l’amore? Questo è l’interrogativo che dovrebbe rivolgersi alla domanda. (7) Benvenuti: Maria Grazia - Amarji; benvenuto oh tu amore-poesia/poesia-amore. Parigi, inizio ottobre 2013 Zona Literara n.7-8 (Iaşi – Románia)
şi cu revista de artă şi psihanaliză “Il corpo” şi este una dintre coordonatorii colecţiei de poezie “idomani” pentru Aragno Editore. Lucrează la “Ti chiamavo col pianto”, carte-anchetă despre victimele justiţiei pentru minori în Italia. Cărţi: Pietra di paragone (Tracce, 1998 – ediţie ce a primit premiul Nuove Scrittrici – Noile Scriitoare, 1997), La scimmia randagia (Crocetti, 2003 – premiul Pasolini, Opera Prima), Come per mezzo di una briglia ardente (Atelier, 2005) La macchina responsabile (Crocetti, 2007), Sulla bocca di tutti (Crocetti, 2010 – premiul Napoli), Atto di vita nascente (LietoColle, 2010), L’infinito mélo, pseudoromanzo cu Vivavox, cd cu texte ale sale în lectură proprie (luca sossella, 2011) şi La vita chiara (transeuropa, 2011); se află în Nuovi poeti italiani 6 (Einaudi, 2012); a compus, împreună cu Michele Caccamo, Dalla sua bocca. Riscritture da undici appunti inediti di Alda Merini (Zona, 2013); scrie texte de teatru pentru Sonia Bergamasco şi a scris fragmente poematice despre Războiul Civil Spaniol pentru compania internaţională de teatru “Théatre en vol”; grupaje din poemele sale apar în antologii şi reviste din numeroase ţări europene, precum şi din cele două Americi: semnalăm antologiile La realidad en la palabra (Editorial Brujas, 2005), Caminos del agua (Monte Avila Latinoamericanas, 2008) şi Antologia italikes poieses (Odós Panós, 2011); a realizat, pentru Adonis, antologia Voci della Poesia Italiana Contemporanea: Un’Antologia Breve (L’Altro, 2012 – Beirut e Damasco), din care face parte; în 1993 a câştigat a unsprezecea ediţie a premiului Montale pentru manuscris şi în acelaşi an a fost invitată la cele mai relevante festivaluri naţionale şi internaţionale; în 2009-2010 a adus pe scenă, în Italia şi în Europa, videoconcertul Senza bagaglio (finalist “RomaEuropa webfactory” 2009), realizat împreună cu Stefano Savi Scarponi, pentru care s-a interpretat pe ea însăşi în I fiori che lei porta; în 2010, textul său My language is the rose, ales de compozitorul malaezian Chie Tsang, este finalist la “Unique Forms of Continuity in Space”, Melbourne, Australia. Tot în 2010 este aleasă reprezentant al poeziei italiene şi regizată de Lucie Kralova în “Evropa jedna báseň”, documentar televizat în 28.8.2012 la Česká Televize. În 2012 face parte din proiectul RAI TV “UnoMattina Poesia”, collaborează cu Rai Letteratura şi cu muzicianul Canio Loguercio şi câştigă Premiul Haiku al Institutului Japonez de Cultură. În 2013 începe o colaborare cu Cult Book (Rai 3). Poezia sa este tradusă în arabă, cehă, franceză, japoneză, greacă, engleză, iraniană, portugheză, rusă, sîrbă, spaniolă, suedeză, germană şi turcă. “Poezia Mariei Grazia Calandrone ajunge la cititor prin abundenţă, prin forţă cinetică condusă de o scufundare fluidă şi fluentă a sensului şi a imaginilor. Ia pe neaşteptate şi transportă acolo unde pământul devine necunoscut şi tocmai în acel Alt loc va fi nevoie să se înceapă din nou: să se reordoneze senzaţiile. Calandrone face acest lucru prin descompunerea logicii reprezentative, până când ajunge la o veritabilă “îmbrăţişare” a figurilor, în care limba, versul şi tonurile se amestecă, neoferindu-şi prea mult răgaz. Versificarea sa curge din judecata neaşteptată a inimii până la o decupare precisă a poieticii, care, tocmai pentru “a face poematic”, se abandonează şi se supune.” (Stefano Raimondi, “Pulp”, februarie 2012) “Problema poeziei este mereu (chiar dacă nu doar atât) o problemă de limbă, de instrumente de expresie, de capacitate de a spune. Poetul care lasă urme e acela care, în coordonatele timpului său, găseşte soluţii la această problemă, identifică un limbaj capabil să străbată enigma lumii, ca şi cum s-ar întâmpla pentru prima dată. Apă, foc, pământ, aer sunt, în această ordine, cele patru elemente care au inspirat părţile celei mai recente cărţi a autoarei, La vita chiara. Este evident că avem de a face cu o cosmogonie; la fel de evident este că pentru a scrie o cosmogonie, aici şi acum, este necesară inventarea unei limbi. Calandrone creează o limbă plină de tranziţii, materială şi a materiei (aruncătorul de flăcări postum / al acestei limbi terestre), coborâtă într-o fizică a cosmosului, în mecanismul biologic, o limbă plină de tendoane, muşchi, nume anatomice, forme naturale (Se activează / între limitele / corpurilor lor enormul / metabolism al pământului); dar nu trebuie să ne lăsăm înşelaţi, nu este vorba doar despre asta: o asemenea limbă a procesului organic este şi o traducere materială a stadiilor mentale şi spirituale ale creaţiei, ale planului metafizic, ca pentru o continuă obiectivare a gândului. Scopul este să se ajungă la spunerea miracolului, Renaşterea, cum se descriu transformările materiei, cu cele două câmpuri întreţesute şi întrepătrunse. Cu o diversitate verbală tehnică, răşinoasă, fosilă – ce rescrie până şi metamorfoza şi panismul lui D’Annunzio – poeta poate intra, umilă şi mândră, în picturile de fundal matematice şi metafizice ale lui Piero delle Francesca, în tablourile negre ale istoriei (de la Guernica la masacrele naziste din Italia), în suflul mistic al Sfintei Teresa din Avila. Odată găsite aluatul lexical şi sonor şi structura metrică (chiar dacă liberă, ca aici), laboratorul poetului e deschis la orice; vocea sa e eliberată de deşeurile confesiunii, de anecdota exclusiv autobiografică: orice element sau poveste este o poveste a cosmosului.” (Daniele Piccini, Cosmogonia di versi e lingua / Cosmogonie de versuri şi limbă, “Corriere della Sera”, 11.12.2011) din Gli Scomparsi / Dispăruţii inedit STRAW DOGS MAGAZINE (Ellàdos, 2013)
Altri articoli...
|
Cerca nel sito
|