Riviste internazionali

Pobjeda - Ljubeta Labovic (Montenegro, 3.4.16)

on glif portal za književnost i kulturu (30.5.2016)

intervista del poeta montenegrino Ljubeta Labovic a Maria Grazia Calandrone per il quotidiano "Pobjeda" (3 aprile 2016)

Allegati:
Scarica questo file (Pobjeda - 3 april 2016.pdf)I poeti ora devono cogliere la realtà (\"Pobjeda\" - Montenegro, 3.4.16)[intervista di Ljubeta Labovic per il quotidiano montenegrino \"Pobjeda\"]

Svetski dan(i) poezije (Beograd, 3.16)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

   DUBRAVKA DURIC

A poet's inspiration (2.14)

Dubai Culturale (2013)

prefazione di Adonis a "Rosa dell'Animale", di Maria Grazia Calandrone e Amarji (di prossima uscita in Siria e Italia)

Interrogare la domanda
A cura di Asma Gherib

(1)

 - “io mi presento a te come a una nascita”. Dice la donna innamorata.

 - “voglio raggiungere l’anima vegetale in te”. Risponde l’uomo innamorato avanzando verso il principio della vita nella prima casa dipinta sulla mappa dell’esistenza. Solo in questo modo la linfa dell’amore può scorrere dentro l’albero del tempo, il tempo può diventare all’altezza dell’amore e la vita può divenire una festa continua.

(2)

Maria Grazia - Amarji: due rive dello stesso Mediterraneo, una mediorientale e l’altra occidentale. Un solo amore, una sola poesia anche se ognuno dei due ha la propria lingua madre, la propria storia culturale individuale all’interno della quale si ricongiungono comunque in alcune tappe.

Dentro l’Amore-poesia e dentro la Poesia-amore si cancellano le diversità legate alle notizie e agli eventi di ogni giorno.

L’amore come la poesia è creato per essere accomunato allo stesso livello dell’esistenza, ed ha la capacità di oltrepassare le appartenenze etniche, linguistiche e politiche.

(3)

La sostanza essenziale dell’Uomo può mai sentirsi alienata dentro l’anima stessa? E come l’amore può rapirla dalle membra del corpo e gettarla via dentro i dedali dello smarrimento per poi finire a incontrarsi con l’altro, un altro dove andrà a trovare se stessa?

Sembra che l’Uomo viva inizialmente in uno stato d’estraneità dal quale non può uscire se non quando s’innamora, motivo per cui, l’amore è considerato un viaggio verso se stessi che si realizza con la partenza verso l’altro (l’amante).

Così diventa chiaro in che modo le due parti entrano in armonia e come due estremità lontane possano avvicinarsi e abbracciarsi dentro l’Amore-poesia.

In questo sentiero c’è un’alchimia particolare: “Annullare” se stessi per raggiungere una presenza “superiore”, separarsi per ricongiungersi in modo più profondo, più ricco e più solido. E’ la distruzione dell’essenza del “singolare” per innalzare l’essenza dell’amore e del singolare-duale.

(4)

Quando lo sbocciare della sostanza del singolare raggiunge l’apice, esso in realtà da singolare diventa duale. L’alterità è un elemento componente dell’individualità. L’amore è un’emanazione individuale altruista. E non c’è qui alcuna differenza tra ciò che diventa corpo oppure si tramuta in spirito. Ambedue non sono avversari, ma due amici che si fondano in amore: la natura e l’oltre natura si abbracciano in un solo desiderio e un solo sospiro.

(5)

In amore, l’innamorato riconosce la sua anima dentro il corpo e la poesia della persona amata più di quanto la riconoscerebbe dentro i propri versi, questo vale anche per la persona amata.

Il poeta qui è innamorato ed è anche amato, è l’essenza di un altro. Vede se stesso sullo specchio del suo amato, vede ciò che non riesce a vedere sul proprio specchio. E come se la persona amata diventi un mezzo per identificare la propria entità rispetto a quella della persona innamorata, che è in realtà un’identità di riconoscimento e di ricerca.

L’essere dell’innamorato si smembra dentro gli scritti dell’amato, dentro le parole, i ritmi, le immagini, i simboli, la fantasia, le suggestioni e i segni.

E in tutto ciò l’amore permette all’essere di scoprire la sua dimensione verticale e la sua presenza dentro il mondo.

(6)

L’amore è salvezza? E se così fosse, quale sarebbe il suo legame esistenziale con la poesia?

L’amore è il luogo dove si conciliano corpo e spirito, materia ed essenza.

La poesia invece non possiede questo luogo: l’amore sembra essere una risposta, la poesia invece ritengo che assomigli di più a una domanda:

Può una domanda fermarsi a urlare: È questa la risposta finale che cercavo?

Può la poesia rimanere un semplice punto interrogativo, mentre il poeta gode già la felicità di aver raggiunto la risposta, ossia l’amore?

Questo è l’interrogativo che dovrebbe rivolgersi alla domanda.

(7)

Benvenuti: Maria Grazia - Amarji;

benvenuto oh tu amore-poesia/poesia-amore.

Parigi, inizio ottobre 2013
Adonis

Zona Literara n.7-8 (Iaşi – Románia)

Maria Grazia Calandrone (n. Milano, 1964, trăieşte la Roma): poetă, dramaturg, performer,organizatoare de evenimente culturale, autoare şi prezentatoare de programe culturale pentru Radio 3, critic literar pentru cotidianul “il manifesto”, se îngrijeşte de rubrica de poeme inedite “Cantiere Poesia” pentru revista internaţională “Poesia”, colaborează cu trimestrialul de cinema “Rifrazioni”

şi cu revista de artă şi psihanaliză “Il corpo” şi este una dintre coordonatorii colecţiei de poezie “idomani” pentru Aragno Editore. Lucrează la “Ti chiamavo col pianto”, carte-anchetă despre victimele justiţiei pentru minori în Italia.

Cărţi: Pietra di paragone (Tracce, 1998 – ediţie ce a primit premiul Nuove Scrittrici – Noile Scriitoare, 1997), La scimmia randagia (Crocetti, 2003 – premiul Pasolini, Opera Prima), Come per mezzo di una briglia ardente (Atelier, 2005) La macchina responsabile (Crocetti, 2007), Sulla bocca di tutti (Crocetti, 2010 – premiul Napoli), Atto di vita nascente (LietoColle, 2010), L’infinito mélo, pseudoromanzo cu Vivavox, cd cu texte ale sale în lectură proprie (luca sossella, 2011) şi La vita chiara (transeuropa, 2011); se află în Nuovi poeti italiani 6 (Einaudi, 2012); a compus, împreună cu Michele Caccamo, Dalla sua bocca. Riscritture da undici appunti inediti di Alda Merini (Zona, 2013); scrie texte de teatru pentru Sonia Bergamasco şi a scris fragmente poematice despre Războiul Civil Spaniol pentru compania internaţională de teatru “Théatre en vol”; grupaje din poemele sale apar în antologii şi reviste din numeroase ţări europene, precum şi din cele două Americi: semnalăm antologiile La realidad en la palabra (Editorial Brujas, 2005), Caminos del agua (Monte Avila Latinoamericanas, 2008) şi Antologia italikes poieses (Odós Panós, 2011); a realizat, pentru Adonis, antologia Voci della Poesia Italiana Contemporanea: Un’Antologia Breve (L’Altro, 2012 – Beirut e Damasco), din care face parte; în 1993 a câştigat a unsprezecea ediţie a premiului Montale pentru manuscris şi în acelaşi an a fost invitată la cele mai relevante festivaluri naţionale şi internaţionale; în 2009-2010 a adus pe scenă, în Italia şi în Europa, videoconcertul Senza bagaglio (finalist “RomaEuropa webfactory” 2009), realizat împreună cu Stefano Savi Scarponi, pentru care s-a interpretat pe ea însăşi în I fiori che lei porta; în 2010, textul său My language is the rose, ales de compozitorul malaezian Chie Tsang, este finalist la “Unique Forms of Continuity in Space”, Melbourne, Australia. Tot în 2010 este aleasă reprezentant al poeziei italiene şi regizată de Lucie Kralova în “Evropa jedna báseň”, documentar televizat în 28.8.2012 la Česká Televize. În 2012 face parte din proiectul RAI TV “UnoMattina Poesia”, collaborează cu Rai Letteratura şi cu muzicianul Canio Loguercio şi câştigă Premiul Haiku al Institutului Japonez de Cultură. În 2013 începe o colaborare cu Cult Book (Rai 3). Poezia sa este tradusă în arabă, cehă, franceză, japoneză, greacă, engleză, iraniană, portugheză, rusă, sîrbă, spaniolă, suedeză, germană şi turcă.

“Poezia Mariei Grazia Calandrone ajunge la cititor prin abundenţă, prin forţă cinetică condusă de o scufundare fluidă şi fluentă a sensului şi a imaginilor. Ia pe neaşteptate şi transportă acolo unde pământul devine necunoscut şi tocmai în acel Alt loc va fi nevoie să se înceapă din nou: să se reordoneze senzaţiile. Calandrone face acest lucru prin descompunerea logicii reprezentative, până când ajunge la o veritabilă “îmbrăţişare” a figurilor, în care limba, versul şi tonurile se amestecă, neoferindu-şi prea mult răgaz. Versificarea sa curge din judecata neaşteptată a inimii până la o decupare precisă a poieticii, care, tocmai pentru “a face poematic”, se abandonează şi se supune.” (Stefano Raimondi, “Pulp”, februarie 2012)

“Problema poeziei este mereu (chiar dacă nu doar atât) o problemă de limbă, de instrumente de expresie, de capacitate de a spune. Poetul care lasă urme e acela care, în coordonatele timpului său, găseşte soluţii la această problemă, identifică un limbaj capabil să străbată enigma lumii, ca şi cum s-ar întâmpla pentru prima dată. Apă, foc, pământ, aer sunt, în această ordine, cele patru elemente care au inspirat părţile celei mai recente cărţi a autoarei, La vita chiara. Este evident că avem de a face cu o cosmogonie; la fel de evident este că pentru a scrie o cosmogonie, aici şi acum, este necesară inventarea unei limbi. Calandrone creează o limbă plină de tranziţii, materială şi a materiei (aruncătorul de flăcări postum / al acestei limbi terestre), coborâtă într-o fizică a cosmosului, în mecanismul biologic, o limbă plină de tendoane, muşchi, nume anatomice, forme naturale (Se activează / între limitele / corpurilor lor enormul / metabolism al pământului); dar nu trebuie să ne lăsăm înşelaţi, nu este vorba doar despre asta: o asemenea limbă a procesului organic este şi o traducere materială a stadiilor mentale şi spirituale ale creaţiei, ale planului metafizic, ca pentru o continuă obiectivare a gândului. Scopul este să se ajungă la spunerea miracolului, Renaşterea, cum se descriu transformările materiei, cu cele două câmpuri întreţesute şi întrepătrunse. Cu o diversitate verbală tehnică, răşinoasă, fosilă – ce rescrie până şi metamorfoza şi panismul lui D’Annunzio – poeta poate intra, umilă şi mândră, în picturile de fundal matematice şi metafizice ale lui Piero delle Francesca, în tablourile negre ale istoriei (de la Guernica la masacrele naziste din Italia), în suflul mistic al Sfintei Teresa din Avila. Odată găsite aluatul lexical şi sonor şi structura metrică (chiar dacă liberă, ca aici), laboratorul poetului e deschis la orice; vocea sa e eliberată de deşeurile confesiunii, de anecdota exclusiv autobiografică: orice element sau poveste este o poveste a cosmosului.” (Daniele Piccini, Cosmogonia di versi e lingua / Cosmogonie de versuri şi limbă, “Corriere della Sera”, 11.12.2011)

din Gli Scomparsi / Dispăruţii inedit
Nu vei avea decât viaţa
Simonetta Cesaroni, Strada Poma, Roma

 
Pantofii nu se mai găsiră.
Dar lumina atingea coital corpul fetei
cristalizat în mărturisire.
Între ochi şi pântece
urme de spălătură – o călătorie în sens invers pentru a stabili scuzele.
Uşa se dovedi a fi încuiată de mai multe ori.
Ardea ca o jerfă în materia
lacrimală a după amiezii târzii – cu capul prins printre arbuşti
şi cu îndărătnica repetiţie a rotaţiilor. Din motive necunoscute
nu a putut ajunge până la ziua sa de naştere
orice funcţie ar avea un individual dar un ferm
adio frumuseţii lumii
încalzea fibra care rezistă
urlet de bucurie al corpului fără durere.
 
Am adăugat un corp transparent în casă
 
Văzându-l că se joacă cu mingea şi observând fluctuaţia scheletică a sufletului
său sub formă de umbră
ce înconjoară eşuările de zbor – orbitele roşii, clopotniţele mingii
pe harta terestră – fetiţa îi spuse dar tu eşti la fel ca mine!: îngenunchiat, simplu
şi rănit în inimă – precum pământul
supravegheat de vibraţiile sferelor
descoperă-ţi structura de animal ridicat.
Dar eu cred că o să te întorci
pe picioarele tale – pentru că înaintai (cu geanta
uşoară, aproape goală) în mod constant către o măsură
internă. Eu
sunt în pace, dată fiind direcţia în care îndrept tăcerea ta.
În faţa tăcerii tale
eu îmi amintesc, eu sunt consumată de frăţie.
Tu eşti acum corp pe care nu-l văd dar care a fost
în mod sigur. E frumos ca iubirea care contemplă
propriul bilanţ de violenţă şi pace, pentru a înţelege la sfârşit
că a construit vizibilul şi invizibilul împreună
precum un turn care poartă în vârf un alt turn, toată fabrica lumii.
 
din Sulla bocca di tutti / Pe buzele tuturor, Crocetti, 2010
Circumstanţa clară
 
Zgomotoasa gingăşie a claviculelor, percuţia potolită
a încordărilor musculare, valvele care în final au abandonat-o
pe pământ, colţul umil pe care îl formează capul
pentru a aşeza zâmbetul
pe coloana crudă a corpului
zice: te-am aşteptat toată viaţa
am văzut viaţa ta în visele mele si toată, noapte
de noapte, îşi găsea rezolvarea în iertare. În anumite momente cruciale
când cerul plin de minunăţie coincidea
cu bula copacilor agitaţi de luna
plină, eu mă trezeam din cauza viselor tale
şi îţi duceam numele ca pe un steag
care se ridica din piept şi mă făcea să fiu
invizibil: din mine
se vedea doar numele tău. Eu ştiam
că am fi ajuns la sfârşit aproape unul de celălalt
indiferent de ce ar fi stat între noi. Acum iată-mă,
sunt aici ca să mă sfârşesc în sfârşitul tău, pentru a-mi trage ultimul suflu
din gura ta
şi a-l sufla prin gura
pe care după tine nimeni nu a mai sărutat-o,
către cer.
 
Ai grijă la carne să nu atingă carnea
(Sant’Anna di Stazzema, 12 august 1944)
 
În acea dimineaţă, mergând
ca şi când încă de pe colină se înţelege că tot satul e luminat de primul foc
al bucătăriilor, auzirăm sunând clopotele
şi am aşteptat.
Când se întorc oamenii sunt tresăriri
de trupuri şi sticlă şi privirea sa devine un pământ nelocuit.
Mulţi deschideau gura şi
erau arşi aşa cum erau. O grămadă de 100
de copii fuse arsă cu aruncătorul de flăcări
pe strada cu trandafiri, strada aceea foarte frumoasă
cu trandafiri. Eu voi reciti lista numelor
până când voi vedea că iese la suprafaţă fiecare zâmbet
din dunga de cenuşă.
Guvernul îmi dădu 47.250 de lire
pentru a mă despăgubi
că la vârsta de şapte ani am avut-o pe mine ca pe un strop de apă
pe binecuvantata mamă. Capul său
ca un frumos instrument dezordonat. Mă întorc în spatele casei în fiecare zi
pe poteca grădinii
şi pentru a auzi în libertate cum se comportă lacurile, migratoarele.
Duminica umple de soare zidurile
satului şi în mirosul pâinii
ne aducem aminte de descărcările de pe câmpurile
muncite şi de ea ascunsă printre damigene şi de cât de mult
vocea ei păta aerul strigând numele meu
pentru că provenea de puţin mai sus de cutia de rezonanţă a inimii.
Tot corpul ei era revelat de numele meu.
Eu într-o solitudine perfectă port
în mine zid cu crăpături
printre care se scurge
pură bucuria, dar nu mă căuta
în alta parte, sunt aceste cuvinte.
 
din Lo stupore di cui eravamo fatti / Uimirea din care eram făcuţi
zece fragmente asupra evoluţiei
în “Nuovi Argomenti”, Mondadori, 2013
1. Verbul
 
La început cuvântul
ajuta una din diferitele specii preumane să formeze mici societăţi şi să se
orienteze în lume:
fu un gest de compasiune care acţiona asupra biologiei
fixând în laringele unei specii două scrisori vocale albe
la început cuvantul
fu un gest moral al biologiei
în punctul în care maimuţa s-a dezlipit de copac nu e sânge
nici durere
ci amprenta morală a unui cuvânt.
 
2. înălţare
 
văd o preponderenţă de grâu şi bucurie
e o înduioşătoare dorinţă de a trăi
în carnea care paşte
printre uriaşe reptile
pe fundul craterului
sau pluteşte pe suporturile cerului
cu voaluri de calcar
pe pagina inferioară a aripilor.
anumite figuri de-a buşilea
iau o poziţie de drepţi pentru a zări pericolul în iarba înaltă.
alte anumite figuri mai puţin superbe
anumite animale albe liniştite
asemănătoare caprelor, continuă să rumege
şi natura le lucrează înăuntru la fel cum sângele terestru lucrează
venele marmurii. în timp ce par
distraşi, ei comunică datorită sângelui
supunerea lor constă
în legăturile cu zăpada
care exaltă gustul sângelui
cei care se ridică în picioare în preistorie vor fi
umani: deformaţi şi izolaţi
aceştia sunt specia
conştientă a timpului
care sare din iarbă.
văd cât de mult semănăm cu pământul. apoi
cu caprele. şi la sfârşit
iată istoria, iată timpul
şi crima.
 
3. Crima
 
eu văd înălţându-se specia mea şi văd înălţându-se
aşchia de os
în timp ce o vibraţie diferită
de cuvânt tremură în mâna celui
care o înalţă
şi o face să vibreze: prima idee de crimă
o nouă răscruce a speciei
între bine şi rău
dezlipeşte-te ca statuetele de nămol
de pe fundul sec al pământului
apoi,
de-a lungul istoriei, vom fi
singurele creaturi
afectate de o dereglare
a speciei: a se elimina asemănările
din cauza abstracţiilor
să contravenim originii noastre.
[…]
 
6. Cetăţenia
 
văzându-te în această perspectivă fără apărare, Roma, vopseaua galbenă
a soarelui pe marmura mausoleelor şi tu disponibilă
ca o mireasă
eşti o treabă vrăjită
o nesupunere
a trecutului
pe grinda cu flori,
unde opera omului străluceşte
cum strălucesc stelele pe mare
şi mărimea tuturor arcadelor depozitează
gloria lor serioasă, puţin
fărâmiţată, pe mantaua neagră a pământului negru
timpul aici nu e liniar, are graţia ultimului zbor
al unui pescăruş pe marea întoarsă pe dos
a lui Massenzio, cu chingile
care ţin în picioare ruina
pe fundalul de foc al pământului
apoi ne-am obişnuit cu pescăruşii, cu această contradicţie primită
de la mare, cu această gură
mută
pe chemările celeste
metropolitane şi lunile clare
ale consolării.
[…]
 
Traducere din italiană de Daniel D. Marin şi Lorena Curiman

STRAW DOGS MAGAZINE (Ellàdos, 2013)

OMNIBUS n. 42 (Madrid, 12.12)

Ómnibus

Maria Gracia Calandrone

Nacida en Milán en 1964, vive en Roma: poeta, dramaturga, performer, organizadora cultural, autora y presentadora de programas culturales para la RAI Radio 3, crítica literaria para el periódico “Il manifesto”, es responsable de la sección de inéditos “Cantiere Poesia” para la revista mensual internacional “Poesia”. 

 
Libros: Pietra di paragone (Tracce, 1998 – edición-premio Nuove Scrittrici 1997), La scimmia randagia (Crocetti, 2003 – premio Pasolini Opera Prima), Come per mezzo di una briglia ardente (Atelier, 2005) La macchina responsabile (Crocetti, 2007), Sulla bocca di tutti (Crocetti, 2010 – premio Napoli), Atto di vita nascente (LietoColle, 2010), L'infinito mélo, pseudoromanzo con Vivavox, cd de lecturas de sus propios textos (luca sossella, 2011) y La vita chiara (transeuropa, 2011); figura en Nuovi poeti italiani 6 (Einaudi, 2012); escribe textos teatrales para Sonia Bergamasco y ha escrito fragmentos poemáticos sobre la Guerra Civil Española para la compañía internacional "Théâtre en vol"; poemas suyos figuran en antologías y revistas de numerosos países europeos y de las dos Américas: destacamos las antologías La realidad en la palabra (Editorial Brujas, 2005), Caminos del agua (Monte Ávila Latinoamericanas, 2008) e Antologia italikes poieses (Odós Panós, 2011); ha realizado para Adonis, la antología Voci della Poesia Italiana Contemporanea: Un’Antologia Breve (L’Altro, 2012 – Beirut y Damasco), en la cual está incluida; desde 1993 es invitada a los más relevantes festivales nacionales e internacionales; desde 2008 representa en Italia y en Europa el videoconcierto Senza bagaglio (finalista de Romaeuropa Webfactory 2009), realizado con Stefano Savi Scarponi, en el cual figura como intérprete de sí misma en I fiori che lei porta; en 2010 su texto My language is the rose, seleccionado por el compositor  malayo Chie Tsang, es finalista de “Unique Forms of Continuity in Space” en Melbourne, Australia. Siempre en 2010 es elegida como representante de la poesía italiana y dirigida por Lucie Kralova en “Evropa jedna báseň”, documental emitido el 28.8.12 en Česká televize. En 2012 forma parte del proyecto RAI TV “UnoMattina Poesia”, comienza una colaboración con el músico Canio Loguercio y recibe el Premio Haiku dell’Istituto Giapponese di Cultura.  Su poesía está traducida en los siguientes idiomas: alemán, checo, español, francés, griego, inglés, japonés, persa, portugués, ruso, serbio, sirio, sueco, y turco. Su sitio es www.mariagraziacalandrone.it

Edición bilingüe. Traducción de Julio Pérez-Ugena

Anna, tutto quel senso

Com’era fresco il mondo che portava
sulla bocca al mattino, ancora verde
d’erba sognata, come la innamorava
quella piccola mela che oscillava
come un rosso pianeta
sul melo nano dietro la finestra, che corona
di foglie misurate una per una le metteva
sulla chiara fontana dei capelli
l’ombra grande del pesco e come tutta
l’acqua giallo-ginestra
che era stata spalmata
dal sole nel mattino della sua nascita
sulle pareti della casa
era un annuncio della tua larghezza, Anna, tutto quel senso
è stato
fatto sulla misura del tuo cuore.
 
Roma, 10 novembre 2011
 
Anna, todo ese sentido
 
Qué fresco era el mundo que llevaba
en la boca por la mañana, aún verde
de hierba soñada, cómo la enamoraba
esa manzanita que oscilaba
como un rojo planeta
en el manzano enano tras la ventana, qué corona                                                       
de hojas medidas una a una le ponía
en la clara fuente de su pelo
la sombra grande del melocotonero y cómotoda
el agua amarillo-retama
que había extendido
el sol la mañana de su nacimiento
en las paredes de la casa
era un anuncio de tu anchura, Anna, todo ese sentido
está
hecho a la medida de tu corazón.
 
Roma, 10 de noviembre de 2011
 
da Anatomia nucleare
 
Quel canto proveniva dalla gente
sebbene ovunque galleggiassero corpi sulla zona di lancio e un irreale effluvio vaporasse
dal fiume incandescente. Lunghe
file di vivi alle fontane a Sud
del paese e tutte quelle ossa
sbiancate e crani – migliaia
di crani di bambini lungo il pendio, corpi di marmo logoro
nei quali si vedevano le vene e chiedevano muti che ci avete fatto
– e guardammo la morte essere
ricevuta con umile distacco
con il collo riverso e il terreno bruciato all'intorno e il corpo
si gonfiava – e osservammo la morte deporre
uova
nelle pliche serene delle donne
che aggiungevano ghiande, chitina e fosforo
d'insetti, sperduti muridi delle macerie
e segatura all'alimentazione dei bambini. Soffrivo orribilmente nel vedere
il lento avvicinarsi della morte
specialmente alla messe dei bambini, a quel ragazzo
che coltivava la terra
accanto all'epicentro e ormai è raccolto
in cenere nell'astuccio
deposto sull'altare dalla sposa
deflorata dal pianto della cenere.
 
Roma, 21 giugno 2005
 
de Anatomía nuclear
 
No se puede impedir a un hombre que sienta piedad porque el mundo es compasión
(oficial americano para la reconstrucción del Japón)
 Ese canto provenía de la gente
aunque por todas partes flotaran cuerpos en la zona de lanzamiento y un irreal efluvio
exhalara
el río incandescente. Largas
filas de vivos en las fuentes del Sur
del país y todos esos huesos
blancos y cráneos – millares
de cráneos de niños por toda la pendiente, cuerpos de mármol desgastado
en los que se veían las venas y preguntaban mudos qué nos habéis hecho
- y miramos a la muerte ser
recibida con humilde distancia
con el cuello echado atrás y el terreno quemado alrededor y el cuerpo
se hinchaba – y observamos a la muerte poner
huevos
en los pliegues serenos de las mujeres
que añadían bellotas, quitina y fósforo
de insectos, desorientados múridos de los escombros
y serrín a la alimentación de los niños. Sufría horriblemente al ver
el lento aproximarse de la muerte
especialmente a la mies de los niños,  a ese muchacho
que cultivaba la tierra
junto al epicentro y ya es cosecha
en cenizas en el estuche
que ha dejado en el altar la novia
desflorada por el llanto de la ceniza.
 
Roma, 21 de junio de 2005
 
La chiara circostanza
 
La clamorosa dolcezza delle clavicole, la percussione cessata
dei finimenti muscolari, le valvole
che l’hanno finalmente abbandonata
sulla terra, l’angolo umile che fa la testa
per celare il sorriso
sulla cruda colonna del corpo
dice: ti ho aspettato per tutta la vita
ho visto la tua vita
nei miei sogni e tutta, notte
dopo notte, si risolveva nel perdono. In certe svolte
quando il cielo pieno di meraviglia coincideva
con la bolla degli alberi agitati dalla piena
luna, io mi svegliavo
per causa dei tuoi sogni
e portavo il tuo nome come una bandiera
che saliva dal petto e mi rendeva
invisibile: di me
si vedeva soltanto il tuo nome. Io sapevo
che avremmo dovuto terminare vicini
qualunque cosa nel frattempo fosse stata di noi. Adesso
eccomi, sono qui per finire
nella tua fine, per aspirare l’ultimo respiro
dalla tua bocca
e soffiarlo attraverso la bocca
che dopo te nessuno ha più baciato,
al cielo.
 
Roma, 14  febbraio 2008
 
La clara circunstancia
 
La clamorosa dulzura de las clavículas, la percusión cesada
de los arreos musculares, las válvulas
que por fin la han abandonado
en la tierra, el ángulo humilde que forma la cabeza
para celar la sonrisa
sobre la cruda columna del cuerpo
dice: te he esperado durante toda la vida
he visto tu vida
en mis sueños y toda, noche
tras noche, se resolvía en el perdón. En ciertos virajes
cuando el cielo lleno de asombro coincidía
con la burbuja de los árboles agitados por la llena
luna, yo me despertaba
a causa de tus sueños
y llevaba tu nombre como una bandera
que subía desde el pecho y me volvía
invisible: de mí
se veía solamente tu nombre. Yo sabía
que terminaríamos juntos
más allá de lo que entretanto hubiera sido de nosotros. Ahora
aquí me tienes, estoy aquí para acabar
en tu final, para aspirar el último aliento
de tu boca
y exhalarlo a través de la boca
que después de ti nadie más ha besado,
al cielo.
 
Roma, 14 de febrero de 2008
 

Ma il mio amore non smette
 
Non toccarmi, non sono questa cenere
né la salvezza
della carne viva
non la rosa
ma il canto
di una cosa.
 
Non toccarmi, non sento più dolore
dell’oggetto composto in tutti i sensi
da superfici: strati
di bianco
fino nel buio della profondità, steli d’aria
dal cuore che è
statue in elevazione
uno stato di cose senza sguardo.
 
Non toccarmi, non ho più intelligenza
dell’albero che ciecamente frutta.
Ho sentito qualcosa che sovrastava.
Ho sentito che siamo incorruttibili.
Ecco allora i bambini
monumenti alla gioia
del corpo quando è forte
più del dolore, monumenti su coppe di silenzio
e un rumore di botole su lastre bianche.
 
Non toccarmi, sono la pietra bianca
e l’animale sotto la sua luce senza oggetto
e la parte profonda del cielo come una tunica di rovi
e il ruotare dei rovi.
Sotto il sasso c’è un rivolo di sangue, un insetto
senza speranza
e senza dolore
ma il suo canto si spegnerà per ultimo.
 
Non toccarmi, ho sognato che in cielo
ruotavano i pianeti e io tra quelli
portavo il cuore
esposto, perché la terra è piccola per il dolore
ma qualcosa perdeva sangue, ancora.
 
Pero mi amor no cesa
 
No me toques, no son estas cenizas
ni la salvación
de la carne viva
no la rosa
sino el canto
de una cosa.
 
No me toques, no siento ya dolor
por elobjeto compuesto en todos los sentidos
de superficies: capas
de blanco
hasta en lo oscuro de la profundidad, tallos de aire
desde el corazón que es
estatuas en elevación
un estado de cosas sin mirada.
 
No me toques, no tengo más inteligencia
que el árbol que ciegamente fructifica.
He sentido algo que sobresalía.
He sentido que somos incorruptibles.
Ahí tienes, pues, a los niños
monumentos al gusto
del cuerpo cuando es fuerte
más que el dolor, monumentos sobre copas de silencio
y un ruido de trampillas sobre losas blancas.
 
No me toques, soy la piedra blanca
y el animal bajo su luz sin objeto
y la parte profunda del cielo como una túnica de zarzas
y el girar de las zarzas.
Bajo la piedra hay un arroyo de sangre, un insecto
sin esperanza
y sin dolor
pero su canto será el último en apagarse.
 
No me toques, he soñado que en el cielo
giraban los planetas y yo entre ellos
llevaba el corazón
expuesto, porque la tierra es pequeña para el dolor
pero algo perdía sangre, aún.
  
San Silvestro – Arco di Travertino
 
Sembrava che ubbidisse a un comandamento di gioia
la folla
sull’autobus, quell’ampia vasca
di lamiere fosfate e ventricoli
in moto: all’interno
del parallelepipedo rosso e arancio
un volume variabile di estranea bellezza
era scosso all’unisono
a causa dei salti delle gomme sui dislivelli
dell’asfalto,
così dal fondo della carne umana affioravano i dettagli
della vita
che altrimenti scorre misteriosa – le unghie
quadrate e bianche di un ragazzo, la sciarpa
della ragazza con le scarpe rosse, qualche improvviso
rischiararsi del volto nascosto
da uno zainetto a fiori – e altre cose
improvvisamente evidenti
di corpi destinati a non conoscersi
ora emergevano dall’indistinto come sonagli
d’amor proprio
ma sopra tutto era la gentilezza
a rivelarsi, l’invincibile e definitiva
gentilezza umana
 
Roma, 18 maggio 2012
 
San Silvestro – Arco di Travertino
 
Parecía obedecer a un mandamiento de alegría
la muchedumbre
en el autobús, esa amplia cuba
de chapas fosfatadas y ventrículos
en marcha: dentro
del paralelepípedo rojo y naranja
un volumen variable de ajena belleza
era sacudido al unísono
a causa de los saltos de las gomas en los desniveles
del asfalto,
así desde el fondo de la carne humana afloraban los detalles
de la vida
que de otro modo discurre misteriosa – las uñas
cuadradas y blancas de un chico, la bufanda
de la chica de zapatos rojos, algún repentino
iluminarse del rostro escondido
tras una mochila de flores – y otras cosas
repentinamente evidentes
de cuerpos destinados a no conocerse
ahora emergían de lo indistinto como sonajeros
de amor propio
pero sobre todo era lo amable
lo que se revelaba, lo invencible y definitivo
amable humano.
 
Roma, 18 de mayo de 2012

Panorama Cultural.net (Suecia-Europa y Chile-Latinoamérica, 5.11.12)

PANORAMA CULTURAL

2012-11-05 | Poesía | Por Maria Grazia Calandrone

Maria Grazia Calandrone (Milán, Italia, 1964): poeta, dramaturga, autora y conductora de programas culturales para RAI Radio 3, critica literaria para la revista internacional Poesia y para el cotidiano “il manifesto”.

 
   
 
Libros de poesía: Pietra di paragone (Tracce, 1998 – edizione-premio Nuove Scrittrici 1997), La scimmia randagia (Crocetti, 2003 – premio Pasolini Opera Prima), Come per mezzo di una briglia ardente (Atelier, 2005), La macchina responsabile (Crocetti, 2007), Sulla bocca di tutti (Crocetti, 2010 – premio Napoli, Prata e Città di Sassari), Atto di vita nascente (LietoColle, 2010) y L’infinito mélo, pseudoromanzo con Vivavox, cd de lectura con sus propios textos (luca sossella, 2011).

Ha escrito teatro para Sonia Bergamasco (tra i quali Pochi avvenimenti, felicità assoluta – prima assoluta in Festival MiTo, il 9.9.10 – y La scimmia bianca dei miracoli – prima assoluta in Festival Suoni delle Dolomiti, il 30.7.11), y fragmentos poéticos en torno a la Guerra Civil Española para la compañía internacional “Théatre en vol”.

Sus poemas aparecen en antologías y revistas de numerosos países de Europa y de América; señalamos la antología La realidad en la palabra (Editorial Brujas, 2005), Caminos del agua (Monte Avila Latinoamericanas, 2008) y Antologia italikes poieses (Odós Panós, 2011).

Desde 1993 ha sido invitada a los más importantes festivales nacionales e internacionales, y del 2008 lleva a escena en Italia y Europa, con el compositor Stefano Savi Scarponi, el video concierto Senza bagaglio, finalista en el Roma Europa Festival; en el 2010 su obra My language is the rose, es elegida y musicalizada por Isaiah Lee Chie Tsang, y resultada finalista en “Unique Forms of Continuity in Space – International Composition Competition” en Melbourne, Australia. Siempre en el 2010 ha sido elegida como representante de la poesía italiana, y dirigida por Lucie Kralova en “Evropa jedna báseň”, documental para la televisión checa. Actualmente vive en Roma.


Poemas de Maria Grazia Calandrone



de CINCO MADRES

El sistema linfático de los muertos sobre las rosas
las llamas aún retorcidas
en la correa de los nervios y volátiles hélices
de mechones: las poses homéricas de la materia
semiviva. Los sepultados
sobre la tierra (coro: la tierra), si tienen
piedad de nosotros parecerán caídos 
en un sueño falto de juicio
como un enorme almuerzo 
de carne humana, parecerán mezclar en su aturdida 
resignación (coro: -carne
-miradas
con el barro humeante de Guernica.)

Barro que duerme, un documento en blanco –objetos
que carecen 
de frontera con la tierra.

Toda ella 
es una charca de sangre que cae
de la boca del hijo (coro: ¡Hijo!), tu nombre
era el orgullo de mi boca, despuntaba por lo blanco
de los incisivos, rodaba por la noche entre los arcos
como perlas ya idas a la paz del alba sus vocales
que desde el primer aliento matinal
me comenzaba una sonrisa
por el pecho al pronunciarte.

La boca desencajada se parecía
al silencio de un astro.
(coro: esto es lo que habéis hecho vosotros)

Como un velo de novia es la corona
de huevos
que han puesto las moscas en su cabeza completamente hecha
para la vida que oscila
al viento e imita las hojas como señales luminosas amarillas
en la cuesta de San Miguel.

Y cada cuerpo se dobla sobre la tierra, cada cuerpo se inclina
así
hacia ellos y empuja –empuja
los brazos hasta debajo
de la tierra la multitud piadosa de los vivos. Ven
Rosa, ven Pablo, María, Alejandro, Carmen, yo
veo tus blancas columnas de meditación, veo tus sueños blancos, 
veo las bicicletas y las linternas y toda la estructura
yo recuerdo y recuerdo
mañana, la fecha
de tu boda
y las cintitas descaradas como lenguas de dragón chasqueando y revoloteando
mientras el coche os llevaba al Sur: mañana.
Hasta luego.

Una madera de selva y tu lengua
como un gran animal marino no tiene ya fuerzas
para oponerse a las corrientes. Permaneces
como maceración
como una mancha de invisible
en el desastre sereno de la redonda tierra
y entre tus músculos celestes cuelgas como un anzuelo
el hilo del acróbata, el verde cable, el póstumo lanzallamas 
de esta lengua terrestre.

Me parecía que era su respiración
la que le hacía echar espumarajos por la boca pero quizá
no estaba en paz con su alma estaba 
abandonado por una santa lección
de desencanto
como fuego en la base de la cruz.
Los veo
sonrientes diciendo ven
María, ven a recogernos, oigo
todo este bullicio 
de niños y me siento mal porque no estén en cambio en casa, los veo
como cuerdas de fuego
o me acarician las pestañas
mudos, a falta de sí mismos como lenguaje.
No andéis sobre la cara de mi hijo porque él
debe aún conocer el mundo.
Estaba rociada de la desolación del árbol que no gobierna
el hundimiento de sus miembros, no cicatriza
la poda sangrienta
y no muere. Yo lo siento en el corazón, tan manchado
del mosto crudo de su cuerpo y sé que por la cruz de su cuerpo
bajarán los pájaros.
Tú para mí eres un ángel y una rosa.
sobre la tierra cavada y contemplada
con la prodigiosa lentitud de los trabajos naturales
te doy mis primeros besos de traspasada.
Traducción de Julio Pérez-Ugena  

ANA, TODO AQUEL SENTIDO
 
Como era fresco el mundo que llevaba
en la boca por la mañana, todavía verde
de la hierba soñada, como la enamoraba
aquella pequeña manzana que oscilaba
como un planeta rojo
en el manzano enano detrás de la ventana, que corona
de hojas medidas una por una le ponía
sobre la clara fuente de cabellos
la sombra grande del melocotonero y como toda
el agua amarillo-ginesta
que había sido untada
por el sol en la mañana de su nacimiento
sobre las paredes de la casa
era un anuncio de tu grandeza, Ana, todo aquel sentido
ha sido
hecho en la medida de tu corazón.


CANCIÓN
 
canto porque vuelves
cuando canto
canto porque cruzas todos los días
millas de soledad
para secarme el llanto.
 
Pero me avergüenza pedirte tanto
y ceso el canto.
 
Canto y  soy ligero
como una flor de tilo
canto y justo me siento
donde me maravillo:
 
al inicio del mundo
 
está la sombra blanca de las primeras rosas
que ya no amargan más
porque canto y te veo volver
como vuelven a la orilla las cosas:
sin pasado,
con el pecho lavado
por el mar.
 
¡Mira!,
 
subes las escaleras como un chiquillo
que sacude de sus pestañas una corona de sal,
da dos picotazos de índice
a la puerta, se arrodilla
rápido, rápido
dice: “¡Ven!,
te llevo al mar” y me sonríe, desde su altura
de nevisca y de rosas, desde su gasa de alma salvada
por las pequeñas cosas.
 
Desde su boca blanca ríe el mundo
y ríen las cosas
transparentes del cielo
si, girándose apenas
por pudor, dice: “Lo ves, ya no tengo más miedo”.
 
como hablando a una sombra volatilizada
en la inocencia
calma de las ginestas, a un jadear de rosas
que se ha ido por las ventanas
abiertas
hasta los fundamentos.
 
Así me dejas al abierto sin
peso. Y entonces canto
el quedarse sentados
en el vivo, todo el amor carente,
que no cese
la presencia perfecta
de quien no pesa
pero no tiene voluntad, ni escombros, ni acontecimientos
de la materia
 
es solo polvo que tiende a la luz.

TANGENZIALE EST 

Vosotros no sois conscientes de vuestra belleza, de los colores magníficos que producís, de la inmensidad marina de los cajones
con las islas meridianas de los calcetines
amaranto por la mañana, como conmueve la flojera
de los embragues en esta hora quieta del Sur.
 
Entre cuerpo y poletileno no hay espacio. Sin embargo resiste
algo
todavía no caído, no completamente
agotado. Bastidor de resina. Órganos
oscuros y flojos. Bazo. Pistón. Ahora mira
dentro de esta falta de espacio, toca este apiñarse. La materia granate
del corazón. Cuentakilómetros. Émbolo. Cerradura. Puerta
trasera. Ganglios
de cables y válvulas. La pituitaria. Ganglio
del hipotálamo. Ahora abandona toda la esperanza
deja que aflore
de tu rostro la meridiana amarilla
de la casualidad – amarillo
radiante, amarillo
maduro. Una sonrisa
de simio. Blanca. Una sonrisa
canina. Cambio. Cable de los frenos. Tendones
y sus extensiones. La gravedad nos dobla hacia abajo. Cilindros, agujas
y marcadores. Prolongamiento de las rótulas en el eje
del motor. El billete con los nombres que has dejado
en el hueco de la roca,
el rastro de sangre con el que has hecho palidecer su corazón.
 
Observa estas columnas horizontales, este provenir, observa el compacto
y a la vez el diferenciado, esta preciosa masa de cuerpo y coche
movida
cada día por fuelles de voluntad.
Somos una colectiva dedicación. Luego, nos separamos.
 
Piensa en el continuo enfrentarse
de cortezas orbitales.
piensa
que un milímetro escaso de membrana conserva a las criaturas
en el saco del propio comportamiento moral. Sin embargo, no hay homicidio. Los automóviles desfilan con obediencia
a lo largo de la tangenziale. Un espectáculo
de carácter amoroso. Podría ser
una masacre, una lacra de ira. Pero somos
muy educados. Dorsales. Sostenidos
por un cotidiano afecto de simios. Ningún atropello voluntario. Rara vez
algo se escapa. Un triunfo ordinario del amor,
una hoguera moral
de rostros humanos y vidrio.
 
Bajo vosotros se extiende la colada de paz
de la carretera. Raramente algo
se descarrila. Sólo a veces  el corazón – la órbita
magna – brinca
a través de la malla de uranio
del paso elevado. Sólo a veces
un soplo de sangre
trae hasta aquí, sobre los nudos
de cemento del puente
la luz de las rosas. Entonces
la jaula de cinc del guardarraíl reluce en esta quietud
como el rastro de la sonrisa de los inmortales
entonces sopla
sobre la grupa de mineral inerte que se arquea
en la amplia y blanca radiación
entre Scalo San Lorenzo y
Via Prenestina una sequedad de arena
con las ruinas y las bicicletas de oro.
 
Ahora estás continuamente en contacto
completamente abierto por el canto
estas al descubierto, todo
olvido, expuesto
en toda la superficie
y por eso inatacable
esdrújulo
brillas como una cadena de luz que oscila.
Brillas como una cosa.
Estas encorvado como un bloque de sentimientos.
Eres capaz de amar a tu benefactor.
Traducción de Giulia Fani y Maria Esteban

de Sulla bocca di tutti

Yo no tenía a mis espaldas el aire
sino tu ser alado que decía
soy tu siervo, sube
sobre mi vida al paraíso.
Yo quería pasar sin dolor. Yo quería
volverme pasado como aquella inservible oscuridad en el lago
artificial. Tu nombre erigía una columna alzada
con toques del corazón como golpes de mazo en el lago solar. El claro
que hacíamos era verdemente conforme
a los remolinos
de los majuelos
- candelabros
que en la primera llamarada del viento
se azaraban como si sólo permaneciera el fresco 
de la tierra limpia mientras el mundo se erguía con su alquitrán según la inmensa
voluntad de la creación. Así María inventó al ángel
y le entregó su vida
y en vez de la vida de María
en él resuena un térreo paraíso.

El muchacho pelaba albaricoques al amor de la chimenea.
Algo en la forma de la cabeza mostraba que sus vértebras habían sido dispuestas y alineadas pensando en el vuelo
y en el perfume de aprisco en las cuerdas
que lo sujetan
en todos los puntos de calma del cuerpo – tallo y vasija
de calor – estaba listo
para responder, pero lo ataba una promesa y resplandecía
desde los cimientos por la intensidad del deseo.
Oh almas que vais por la chimenea
solas como veleros, éramos ricos porque no teníamos
más que esto, éramos letra del buril
de la belleza. Podíamos
testimoniar. Oh amor que caminas por las sombras, amor
que pisas y te alzas
y revelas
con el viburno y la flor de Santa Ana
formas esféricas
bruñidas, haz de mí una luz cualquiera
en la arena gloriosa de su pecho, haz
de mí hechizo – yo cuerpo 
inmortal como quien ha consumado todo pesar
para volverse alabanza.
Traducción de Eloy Santos

EL VIENTO EN EL MAR ES UN SER DE ESCAMAS PREDISPUESTO A LA MASACRE

El viento —un ser de escamas que nos asalta
endereza los restos del cuerpo vendimiado
de las colinas:
un soporte de plácido verde cobrizo, un lamento, los fi los
                                                    perfumados de veneros
subterráneos, la paz conquistada del agua en remanso, la víctima
                                                                           de la canícula
que declara su amor con enigmas y nos condiciona.
La volátil formación de automóviles de hierro y carne
es un vivero de larvas de retornos
agua elevada por las terrazas de los campos de trigo
sumergidos
santuarios
ebrios de viento y gloria
del solsticio
despojado y retumbante
observatorio pleno de euforia y de escarcha.
Traducción de Dulce María Zúñiga


de Como por medio de una brida ardiente

EL CUERPO COLOCADO COMO UN UTENSILIO

Es más arduo adivinar el pasaje de aquello que no nos modifica.
¿De cuál distancia de la memoria proviene la despedida,
el arrepentimiento de los abandonados
y de los moribundos
a lo largo del último intenso remolino de las hojas
que se va por la ventana? Lo que transporta el sábado
(en aquel zumbido de mariposas posee la sordera
del arrastre de una carretilla entre los helechos,
(la autonomía de la maduración
de los cuerpos no comunes, encaminados
hacia los rayos del sol. Como una primicia -o la añoranza en el fondo
de las copas: los muertos hundidos
agudamente en la gracia de los establos.
O tierra impregnada del cuerpo lento y textual del sol, que aparece
entre los bosques lacustres.

DESPEDIDA DEL PARQUE DE LA VIDA

Cada cosa que toca el sol está coronada en sus estrías.
(Cada cosa es la última
lección de muerte: en el ordenado preludio del sueño,
lleno de profecías y de hojas como lo apenas visto,
sus zapatos serenos -una interrupción todavía
superficial del sol meticuloso y genuino: lo reseco
está al inicio de nuestra memoria, y los tres golpes de llave de hojilla.
Traducción de Erika Reginato

 

Imprimir


Categoría: Poesía

Colaboración de Mario Meléndez

Cerca nel sito

Eventi