Tribuna n. 406 (Consiljul Judeţean Cluj, 1-15.8.19)

Maria Grazia Calandrone, „Du-tesamoriînmare” sau poezia

Lecturile de poezie sunt din ce în ce mai numeroase. Într-un dialog public, poeţilor li se adreseaza mai mult întrebari „existenţiale” şi tot mai puţin „literare”. Societatea cere poeţilor sai un cuvânt diferit de cel hipertrofic al comunicarii globalizate şi al propagandei, ce contrazice mereu pe cine contrazice, fara sa atinga acea emanaţie a materiei numita „suflet”.

Fiecare societate, mai ales cea occidentala, dezorientata de bombardarea cu fake news, cere poeţilor sai un cuvânt adevarat şi cu un semnificat bogat. În ţările arabe, în Africa, în Estul Europei, printre armeni, poeţii au continuat sa vorbeasca îndeaproape popoarelor respective, descoperind şi încurajând sentimente, dorinţe şi drepturi, asumându-şi responsabilitatea de a susţine durerea persecuţiilor, a foametei, a razboiului şi asupririlor.

În schimb, poezia noastra, dupa Pasolini, aproape ca nu a mai reprezentat o voce a lumii: în afara unor excepţii onorabile, s-a întors asupra sieşi în investigaţii ombilicale, sau a lansat bombe de limbaj strict formal, pe jumatate în armonie cu realitatea înconjuratoare de 70 de ani de pace inegala prin care Italia a trecut de la al doilea razboi mondial şi pâna astazi. Dar acum avem o alta situaţie, la ţarmurile noastre cere sa ajunga melanjul dureros şi plin de speranţa din care s-a hranit mereu creşterea popoarelor şi noi trebuie sa facem socoteala cu „capacitatea” noastra de înţelegere şi în sensul geometric de „ansamblu”. În zilele noastre, filosoful Jean-Luc Nancy încredinţeaza din nou poeţilor sarcina de a susţine „posibilitatea precisa şi actuala a infinitului, reîntoarcerea sa eterna”, facând apel la cuvântul „neconsumabil”, lent asimilat, ce se poate aduce în profunzimea sinelui, deoarece aminteşte lucrul de care aparţinem.

Deci nu un cuvânt care sa distraga atenţia de la lume, ci unul care sa ne ţina în ea, mai siguri şi puternici, dezvaluind reversul invizibil, aura colectiva a „aşa-zisei realitaţi”. La primul nivel, lingvistic doar, putem deci sa spunem ca cel rezervat poeziei este un cuvânt opus comunicaţiei, ce ne traverseaza în orice direcţie fara sa lase nicio urma. Limba poeziei este conţinut imediat, muzica moleculara, ce aduce liniştea şi obţine, de la cine citeşte, încrederea ca poate sa lase sa i se deschida rana îndoielii despre realitatea contingenta, contrazisa de ceva originar, ce preceda şi coexista împreuna: poezia poarta sunetul stelelor şi al moleculelor. Sunetul dintâi al vidului din care s-a facut întreaga materie. Precum noi. Este viziunea universalului în detaliul sau cel mai neputincios. În mod inevitabil, aceasta viziune filosofica şi materiala a istoriei omeneşti, ce leaga lucrurile între ele, devine asumarea lui „noi”, de care, omeneşte, noi avem nevoie, cu atât mai mult în aceasta epoca lichida şi precara de ratacire.

Poezia se propune ea însaşi ca liant contrariu liantului social al urii, este vocea din fundal împotriva urii, defaimarii, construirii duşmanilor imaginari şi fricii de a ne fi inoculate la scara larga otravuri ce divizeaza oamenii între ei, dupa vechea strategie politica „divide et impera”. Se înţelege, aşadar, faptul ca relaţia pe care poezia o întreţine cu viaţa noastra fundamentala şi profunda, cu fluiditatea dorinţelor noastre, este una politica, pentru ca ne aminteşte cât de mult ne asemanam în adâncurile noastre, ne scoate afara din capsula mefitica a ego-ului. Trecând peste diferenţele psihologice şi culturale, ştim ca, la urma urmei, fiecare fiinţa, fiecare corp vrea doar sa traiasca. Și fiecare are drepturi egale. De aceea, cultura este în mod strategic harţuita: un om care citeşte poezie este un om liber, adica un om care ştie ca celalalt are aceeaşi valoare ca şi el. Nu trebuie sa uitam ca „frumuseţe” şi „bunatate” înseamna efort şi munca cotidiana, rezultatul opoziţiei constante faţa de „fascismul natural” al nostru: în faţa unei schimbari, instinctul reptilian (azi numit „burta”) sugereaza oricui, mai degraba sa îndeparteze şi sa reduca la tacere, decât sa primeasca şi sa asculte. Dar poezia sta în picioare lânga noi, ca o santinela în deşert, ca sa aminteasca despre cum era lumea înainte de a fi separata. Singura modalitate prin care putem fi fericiţi este sa fim incluşi într-o comunitate afectiva, sa fi trecut dincolo de singuratatea în care ne arunca abandonul de la naştere. Fiecare poate sa dea numele pe care îl cunoaşte memoriei primare şi pierdute, infinita şi invizibila, noi toţi, însa, avem în fiecare limba memoria timpului în care am fost fericiţi, amintirea bucuriei, a vechiului „Intelect al Dragostei”, atunci când lumea se înfaţişa doar ca ceea ce este: un spectacol emoţionant şi încântator, din care şi noi facem parte, suntem o particula vie.

Poezia nu se construieşte ca sa apere limba naţionala, dimpotriva, este o antena pe frontiera noului, o antena ce acopera spaţiile deschise din afara noastra, ce primeşte vibraţiile paţilor fiinţelor care vin spre noi, le captureaza limbile, starile, numarul lor cu mult mai mare decât al nostru, deoarece ariditatea ce zdrobeşte Occidentul este singuratatea.

O deosebita lecţie de filosofie existenţiala ne ajunge tocmai de la tinerii africani, care se joaca cu mingea în periferiile urbane, acolo unde i-am limitat. Se joaca, râzând cu corpurile pline de cicatrice, urmariţi de invectiva romana, recent (re)inventata, „du-tesamoriînmare”. Pentru ca ei ştiu sa „primeasca puţinul”. Daca Pasolini, la jumatatea

anilor ’50, vorbea cu vehemenţa despre Republica Italiana ca despre o „natura ce trebuie sa se transforme într-o naţiune”, dupa mai mult de şaizeci de ani cred ca a venit timpul ca naţiunea sa se transforme din nou în natura, înţelegând prin natura splendoarea de a exista pur şi simplu, fara frontiere, împreuna cu cine îşi aminteşte şi

ne aminteşte cât de preţios este a trai. Aici. Acum.

(Maria Grazia Calandrone este scriitoare şi jurnalista, traieşte la Roma, scrie pentru «Corriere della sera», realizeaza emisiuni culturale pentru RAI Radio 3, precum şi documentare şi videoreportaje pentru Corriere TV.)

Traducerea din limba italiana de Claudia Albu-Gelli

 Vammorìammare o la poesia

Le letture di poesia sono sempre più affollate. Nel dialogo pubblico, ai poeti vengono rivolte domande sempre meno «letterarie» e sempre più «esistenziali».

La società domanda ai suoi poeti una parola diversa da quella ipertrofica della comunicazione globale e della propaganda, che continuamente contraddice chi la contraddice, senza toccare quell’emanazione della materia che chiamiamo «anima».

Ogni società, soprattutto quella Occidentale, confusa dal bombardamento delle fake-news, chiede ai suoi poeti una parola vera e ricca di «senso». Nei paesi arabi, in Africa, nell’Europa dell’Est, fra gli Armeni, i poeti hanno continuato a parlare da vicino ai rispettivi popoli, scoprendo e incoraggiando sentimenti, desideri e diritti, assumendo il compito di sostenere il dolore di persecuzioni, fame, guerre e oppressioni.

La nostra poesia, invece, dopo Pasolini non è quasi più stata voce del mondo: tranne nobili eccezioni, si è introflessa in indagini ombelicali o ha sganciato bombe meramente formali, di linguaggi, semi-pacificata anch’essa con la realtà circostante dai settant’anni di pace iniqua che il paese ha attraversato, dal dopoguerra a oggi.Ma oggi la situazione è altra, oggi alle nostre sponde chiede di approdare la dolente e speranzosa mescolanza della quale si è sempre nutrita la crescita dei popoli e noi dobbiamo fare i conti con la nostra «capacità», intesa anche nel senso geometrico di «ampiezza». Oggi un filosofo come Jean-Luc Nancy riaffida ai poeti il compito di sostenere «la possibilità esatta e attuale dell’infinito, il suo eterno ritorno», facendo appello a una parola «inconsumabile», a rilascio lentissimo, che si possa portare nel profondo di sé, perché ricorda a cosa apparteniamo. Non una parola che distragga dal mondo, dunque, ma che ci tenga in esso, più sicuri e saldi, rivelando il risvolto invisibile, l’alone collettivo della «cosidetta realtà».

A un primo livello, solo linguistico, possiamo dunque dire che quella della poesia sia una parola opposta alla comunicazione che ci attraversa in ogni direzione senza lasciare traccia.

Ma la lingua della poesia è immediatamente contenuto, musica molecolare, che fa silenzio e ottiene da chi legge la fiducia di lasciarsi aprire la ferita di un dubbio sulla realtà contingente, contraddetta da qualcosa di originario, che precede e, insieme, è compresente: la poesia porta il suono delle stelle e delle molecole, il suono primario del vuoto del quale tutta la materia è fatta. Come noi. È la visione dell’universale nel più inerme dettaglio. Inevitabilmente, questa visione filosofica e materiale della storia umana, che lega cosa a cosa, diventa assunzione del «noi» del quale abbiamo umanamente bisogno, tanto più in quest’epoca fluida e precaria di smarrimento.

La poesia propone sé stessa come legante contrario al legante sociale dell’odio, è controcanto all’odio, alla maldicenza, alla costruzione di nemici immaginari e alla paura, che ci vengono capillarmente inoculati, veleni che dividono uomo da uomo, secondo l’antica strategia politica del divide et impera. Si comprende dunque che il rapporto che la poesia intrattiene con la nostra vita radicale e profonda, con la fluidità dei nostri desideri, è politico, perché ricorda quanto ci somigliamo nel profondo, ci sguscia dalla capsula mefitica del nostro ego. Scavalcando le differenze psicologiche e culturali, sappiamo che ogni creatura, ogni corpo, alla fine, chiede solo di vivere. E ne ha uguale diritto.

Per ciò la cultura è strategicamente bullizzata: un uomo che legge poesia è un uomo libero, ovvero un uomo che sa che l’altro uomo ha il suo stesso valore.

Non dobbiamo dimenticare che «bellezza» e «bontà» sono fatica e studio quotidiani, il risultato di un’incessante contrapposizione al nostro stesso fascismo naturale: di fronte a un cambiamento, l’istinto rettiliano (oggi detto «la pancia»), suggerisce a chiunque di allontanare e zittire, piuttosto che accogliere e ascoltare. Ma la poesia sta in piedi accanto a noi, come una sentinella nel deserto, a ricordare il mondo prima della separazione. Il solo modo di essere felici è essere inclusi in una comunità affettiva, aver oltrepassato la solitudine nella quale ci getta l’abbandono che avviene col nascere. Ciascuno può dare il nome che conosce, a quella memoria primaria e perduta, infinita e invisibile, ma tutti, e in ogni lingua, abbiamo memoria di un tempo nel quale siamo stati felici, il ricordo della gioia, di un antico «Intelletto d’Amore», quando il mondo ci pareva solo quello che è: uno spettacolo commovente e bellissimo, del quale siamo una particella viva. 

La poesia non è dunque eretta a difesa della lingua nazionale, è anzi un’antenna sulla frontiera del nuovo, un’antenna che copre gli spazi aperti al di fuori di noi, che accoglie le vibrazioni dei piedi delle creature in moto verso di noi, che capta le loro lingue, i loro umori, il loro numero, tanto più grande del nostro, perché l’arido che spacca l’Occidente è la solitudine. Una grande lezione di filosofia esistenziale viene proprio dai giovani africani che giocano a pallone ai margini extraurbani dove li abbiamo confinati. E giocano ridendo, coi corpi pieni di cicatrici e inseguiti dall’invettiva romana di nuovo conio «vammorìammare». Perché sanno «accogliere il poco». Se Pasolini, a metà degli anni Cinquanta, acutamente parlava della Repubblica Italiana come di una «natura che deve farsi nazione», oltre sessant’anni dopo credo sia arrivato il tempo che la nazione si rifaccia natura, intendendo per natura lo splendore del puro esistere, senza confini, insieme a chi ricorda e ci ricorda quanto sia prezioso vivere. Qui. Adesso.