Româneşte

TRIBUNA n. 402 1-15.6.19 (Consiljul Judeţean Cluj 2019) – traduzione di Claudia Albu

Maria Grazia Calandrone (Milano, 1964) trăiește la Roma. Poetă, scriitoare, jurnalistă, dramaturg, artistă vizuală, autoare și prezentatoare Rai (cel mai recent program: Poezia în tehnicolor), scrie pentru Corriere della sera; din 2010 publică poeți debutanți în lunarul internațional Poezia și difuzează poezie pe Rai Radio 3; este regizoarea ciclului de interviuri Voluntarii, un documentar despre primirea imigraților, și a videoreportajului despre Sarajevo Călătorie într-un război neterminat, amândouă publicate de către Corriere TV. În 1993 a primit premiul Montale pentru text inedit, conduce ateliere de poezie în școlile publice, în închisori, DSM, cu imigrații și face voluntariat în școala de lectură pentru elevi Micii Învățători. Cărți de poezie publicate: Maimuța vagaboandă (Crocetti, 2003-premiul Pasolini Opera Prima), Ca prin mijlocirea unui căpăstru arzător (Atelier, 2005), Mașina responsabilă (Crocetti, 2007), În gura tuturor (Crocetti 2010, premiul Napoli), Actul vieții în creștere (LietoColle 2010), Viața limpede (Transeuropa, 2011), Serii fosile (Crocetti, 2015-premiile Marazza și Tassoni, rosa Viareggio), Dispăruții- povești din Cine l-a văzut? (Pordenonelegge 2016-premiul Dessi), Binele moral (Crocetti-2017-premiile Europa și Trivio), traducerile Fosile (SurVision, Irlanda 2018) și antologia arabă Lumina zilei (al-Mutawassit, Damasc 2019); este prezentă în Poeți noi italieni 6 (Einaudi-2012). A publicat volumele de proză: Mărul infinit, pseudo roman cu Vivavox, cd cu lecturile textelor sale (Sossella 2011) și Pentru o solistă, culegere de monologuri teatrale, desene și fotografie, cu cd de Sonia Bergamasco și EstTrio (ChiPiuNeArt 2016); povestirile sale se află în volumele În ochiul celui care privește (Donzelli, 2014), Moarte la Veneția (Carteggi Letterari 2017), Prințesa și alte regine– îngrijite de către Concita De Gregorio (Giunti 2018) și O altă lume, aceeași lume, rescriere a Copilașului pascolian (Aragno 2019). A îngrijit volumele de poezie de Nella Nobili: Am umblat prin lume cu sufletul deschis (Solferino 2018) și Dino Campana. Prefer zgomotul mării (Ponte alle Grazie 2019). Din 2009 aduce pe scenă în Europa videoconcertul Fără bagaj și din 2018 Corpul real, muzica de Stefano Savi Scarponi, însoțit la baterie de Arturo Casu. În 2012 câștigă premiul Haiku în Italia a Institutului Japonez de Cultură și în 2017 este prezentă în filmul documentar de Donatella Baglivo Viitorul într-o poezie, în proiectul Poeme Cu o Priveliște a regizorului israelian Omri Lior și în proiectul internațional REFEST- Imagini&Cuvinte Pe Drumurile Refugiatului, publicat de Reportajul. A colaborat cu programele de televiziune Rai Letteratura și Cult Book. Textele sale apar în antologiile și în revistele mai multor țări. Situl său este www. mariagraziacalandrone.it
Din Grădina bucuriei – inedite
Intelectul dragostei
Poezia e anarhică, răspunde doar la legile sale, nu poate și nu trebuie să se plieze la nimic altceva
decât sieși.
Legea sa interioară este ritm, muzică absolută.
Acest lucru explică emoția simțită, ascultând lecturi de poezie în limbi necunoscute nouă.
Avem impresia că îi pătrundem înțelesul
chiar dacă nu înțelegem cuvintele,
deoarece moleculele noastre sună împreună cu muzica adâncă a poeziei,
care este la fel în orice limbă: un ultrasunet, un zgomot alb.
O limbă invizibilă, un zumzet nuclear
traductibil cu aproximație,
o sonoritate ce intră în rezonanță cu partea cea mai străină și profundă a moleculelor noastre
și cu zgomotul primar al materiei
ce alcătuiește scaunul
pe care ne așezăm.
Ca o anumită muzică – mă gândesc la „Clar de lună” de Ludwig van Beethoven – este un limbaj
efectiv universal:
poeții o scriu dintotdeauna, dar descoperirile astrofizice recente confirmă
cu rigoare științifică, nu doar intuitivă: nucleul nostru cel mai adânc
este alcătuit din aceeași materie a stelelor.
Cuvinte de Margherita Hack:„Toată materia din care suntem făcuți au construit-o stelele. Toate elementele, de la hidrogen la uraniu, au fost făcute prin reacțiile nucleare ce au loc în supernove, stele mult
mai mari decât Soarele, care explodează la sfârșitul vieții lor și împrăștie în spațiu
rezultatul tuturor reacțiilor nucleare petrecute înăuntrul lor”.
Din cele mai recente descoperiri mai știm încă
jumătate din atomii ce ne formează corpurile este materie produsă în afara Căii Lactee, vine de la o depărtare
ce nu se poate
compara cu nimic.
Vibrația moleculelor noastre intră în rezonanță materială cu vibrația universului,
până înăuntrul universului necunoscut. Această forță
„care mișcă soarele și celelalte stele”
este ceea ce Dante numește „dragoste”.
Poezia interceptează coralul adânc și neîntrerupt al acestei forțe, își intonează vocea
la hohotul stelelor extragalactice
și la vuietul primar al materiei
ce alcătuiește scaunul
pe care ne așezăm.
Este un obiect făcut din cuvinte
de dragoste mereu.
Și gata. (Și e de ajuns așa).
Orașul cântă
Taci, iubire ce râdeai
de bucuria de a o vedea ivindu-se
din răcoarea porții în diminețile de iunie
deschise ca niște clopote.
Tace piața alimentarei
unde nimeni nu o cunoaște pe fata
îmbrăcată în albastru
cu iubirea ei cea nouă.
Dragoste de câmp și de bancă, clar
ce izbucnește pe neașteptate
în liniștea lui aprilie, brusc și clar.
*
Prima dată ai vorbit
pe rampă la Eurospin. Era o după-amiază târzie
de primăvară, energia nucleară răsuna
din conductele de apă, mergea în jurul stâlpilor ca vântul
ce făcea orașul să cânte.
O creastă de deal calcaros se prăbușește în marea Adriatică. Se pare
că de pe plaja celor Două Surori s-ar fi înălțat, zile în șir
o dâră de fum. O înșiruire de simboluri, un depozit gunoier.
*
Șezi printre tei deschiși ca stele
în noaptea de iunie
și taci cu tăcerea fiarelor, cu botul
atinge ușor pământul, arzi în iarbă ca piatra și taci cu dragoste.
Sarajevo, 12 decembrie 2017
Morții sunt viața
comprimată între rădăcini,
sunt uriași
gri
de singurătate
în golul crud al primăverii.
Morții suportă orice exces, sunt gol
mijlociu, gol ce încă trebuie
să se solidifice. Ea
trage în jos obloanele. Rămâne în avantaj.
Repetă:
dacă iubești viul
cu entuziasmul desăvârșit cu care
iubești mortul, viul
va dispărea
înăuntrul necontenitului tău
imn al bucuriei,
pe care-l nesocotește.
25 aprilie 2017
P – Persoană
„O persoană este ceea ce rămâne atunci când se află departe”, aceasta
am scris-o deja. Eu sunt aici
și ți-e dor de mine, pentru că-mi amintesc
doar ceea ce-mi face bine
a aminti: am cernut aurul
din viața mea, aurul nisipului
copilăriei, când mama mă ducea la mare și priveam ore în șir
cum sclipește marea de pe promontoriu. Nu trebuie să-mi amintesc
când dragostea se transformă într-un monstru. Nu trebuie să-mi amintesc
de câte ori am murit
în timp ce eram vie. Nu trebuie să-mi amintesc
părăsirea. O persoană este ceea ce conține
după ce viața
a lucrat lemnul vieții
până în măduvă, până să facă o barcă foarte ușoară
ce ține marea
dedesubtul oricărui cer. Eu îmi amintesc doar
strălucirea atât cât se poate vedea cu ochiul
vieții mele. Dacă te uiți bine, vezi că acum în sfârșit sunt
doar vie.
Roma, 31 decembrie 2018
Cursivele Annei
Printre rămășițele prelucrării metalului
transformăm în poezie materiile sărace
cu inima în formă de ciocan
și chipul
celui care deschide ușa
într-o zi de sărbătoare
în timp ce defilează tamburine și trompete cu panglici
și zahăr pe băț și calea cea dintotdeauna pare
foarte mare, vie în sfârșit.
Realitatea este atât de cuprinzătoare.
Există rândunelele, cireșele, aerul, piureul, îmbrățișările, pisicile, pâinea caldă, căile ferate ce strălucesc în soare, a duce brânza vulpii de la Villa Pamphili, cărțile, săruturile, chiftelele, șuierarea unei biciclete albastre
care rulează
în aerul stătut al verii, casele prietenilor, soarele aproape oblic deasupra culesului de struguri, liniștea unităților pe jumătate goale dinlăuntrul greutății portocalei coapte
a dup-amiezei, sunetul pătrunzător al rândunelei
la capătul strigătului copiilor și parfumul teilor în miezul lui iunie la San Saba. Pentru acestea merită să ne fi născut.

ALTERNANŢE (Anul V, Nr. 4 ( 17 ), octombrie 2017, ISSN 2198 – 0144)

MARIA GRAZIA CALANDRONE
Nerostind nume

Spunea mereu
spuneţi-i că o iubesc
şi spuneţi-i că vin de departe
ca s-o iubesc.

Spuneţi-i, chiar dacă -i ieşeau
îngeri şi demoni din gură,
eu îi vedeam doar gura.

Spuneţi-i că va stărui în mine
pentru totdeauna.
Spuneţi-i, vă rog. Spunea mereu.

30 aprilie 2016
din Gli Scomparsi (GiallaOro pordenonelegge, 2016)

fotografia Luciei Galante

sub rochii elegante apasă
exuberanţa onesta a cărnii (destinată
cusaturilor de pe umeri)
e lesne să-ţi imaginezi acel trup
mişcându-se sub imensitatea cerului al grâului de mai,
stând în întregul
unei singure existenţe
sub greutatea cerului
şi o valenţă ca o mulgime care nu poate fi investigată
mama, daca din centrul grâului răsare
stridorul mecanic al morţii tale
imatură ca şi grâul de mai
iertată
precum ierţi macul
în singurătatea grâului,
cum se iartă viaţa
care nu cunoaşte altceva decât pe sine

9 mai 2017 ( în “Interno Poesia”)

hrană fară aparenţe înşelătoare

mă simţeam confortabil cu tine, ca ei într-o casă
cu perdele şi lucruri spălate
de lumina soarelui

afară totul era incontestabil şi limpede
ca într-o după-amiază de vară

spuneam mereu că nu cunosc îngerii, te cunosc însă pe tine
reîntoarsa în lume ca şi prima iubire

*
chipul tău era onest ca o raza de soare
şi atât de aproape
iar privindu-gi ochii
îţi vedeam inima
topindu-se în filamente incandescente de aur şi de lavă

*
ochii tăi
copleşeau ochii iubirilor deja iubite
iar fierbinţeala creetea din gânduri invizibile îndepărtate
şi mieca alte gânduri
invizibile şi noi

*
iar noi, între alte lacuri inundate de lumină
ne aminteam ceea ce nu ştiam

vreme în care se amesteca dulceaţa celor care iubesc,
cum acgiona împotriva noastră, ea iubirea,
îndulcindu-ne, căci singurătatea celor
care au simţit odată iubirea
nu este aceeaşi singurătate
cu a celor niciodată iubiţi

(în “Interno Poesia” 2.1.2017)

inedit din Il bene morale (volum în curs de apariţie la editura Crocetti)
Cântec

Cânt pentru că te reîntorci
atunci când cânt
cânt pentru ca în toate zilele strabaţi
mile de singurătate
pentru a-mi şterge lacrimile.

Ma rueinez să-ţi cer atâta
şi încetez să cânt.

Cânt şi sunt iluzoriu
ca o floare de tei
cânt şi stau cu adevărat
acolo unde ma minunez:

la începutul lumii
e umbra albă a primilor trandafiri
care nu mai sunt iubire
căci cânt şi te văd întorcându-te
cum revin lucrurile la mal:
fară trecut,
cu pieptul spălat
de mare.

Uite!

urci scările ca un copilandru
care dă de pe gene un fir de sare,
împinge repetat cu arătătorul
uşa, îngenunchează
în grabă, rosteete
cu grabă: “Haide!
te duc la mare”, surâzându-mi, de la statura sa
de măzăriche şi trandafir, din pansamentul sau de suflet salvat
de lucrurile marunte.

Din gura lui candidă râde lumea
şi râd lucrurile
transparente ale cerului
dacă, abia întorcându-se
de ruşine, spune: “Vezi, nu mai mă tem”

ca şi cum ar vorbi unei umbre evaporate
în inocenţă

liniştea ginestrelor, în şoapta trandafirilor
ieşită pe ferestrele
deschise
până la fundaţie.

Astfel ma laşi sub cerul liber
lipsit de povară. Iar atunci cânt
aşezată
în viaţa, lipsită de dragoste,
care nu se opreşte

prezenţa perfectă
a celor ce nu contează
dar e fara voie, fara dărâmături, fara reuşita
materiei

e doar praf care tinde spre lumină.

Roma, 30 septembrie 2010

*
cât de active sunt creaturile,
cu, câtă atenţie trec peneluri
pe panourile din lemn

ştiind că trebuie să moară totuei

dar acum
o fac
şi facând
uită

şi sunt într-adevăr zei, cu adevărat nemuritori,
în această simfonie de soare pe prima iarbă verde-intens de aprilie
aceşti patru băieţi cu penel cu miros proaspăt şi mireasmă de firnis
berea în buzunarul pantalonilor, bascul pus
extravagant şi zâmbetul care spune eu sunt viu,
eu în acest moment

sunt viu pentru totdeauna

Roma, 4 aprilie 2016

Roza animalelor (Zona, 2014)

eu nu sunt decât albul bestiei
şi splendoarea ochiului ei
negru,
rotund,
blând

sunt blândeţea universului
care se învârte în el însuşi
precum ochiul în orbita
animalului,

idol adormit,
care, limitând abisul, scapă aici prima lacrimă
de bucurie

au trebuit
milenii pentru aceasta unică
lacrima,

la care se-nchină, precum se-nchină
un câmp
de flori batut de un vânt
sideral, acest plural uman

încununat
de soare şi plamadit din acelaşi aluat
al bestiei,

aceasta mizerie care doreşte sa fie
mângâiată
de compasiunea ochiului tău

Roma, 12 ianuarie 2013

inedit

persoana pe care o iubesc era plăcută
şi am îndrăgit-o imediat
pentru că era persoana cea mai politicoasă
pe care am cunoscut-o

persoana pe care o iubesc am iubit-o imediat cu nestăvilirea
bucuriei iubirii
pentru că era dulce şi umană
şi avea grija binelui
tuturor

persoana de azi
vorbeşte pentru a-l jigni
pe cel care o iubeşte, vorbeşte
arogant fără să se scuze
fără să se explice

eu, care nu cred în evidenţa răului,
caut greşeala

cei din jur îmi spun că asta
e greşeala: faptul că nu plec,
că nu sunt decisă

spun că cel care iubeşte este călăul

spun că jignirea este a primi
în mod natural ce ni se cuvine
şi aşteptam: să fim iubiţi
fără condiţii

ei spun
că rana
nu este a mea, să fiu abandonată,
că este cea mai profundă ruşine
ar fi
ca în cele din urmă
să fim
fără pretenţii şi fără condiţii

în sfârşit iubiţi

19 mai 2015

dacă, maturi fiind, reapare
pâmântul imaculat originar
pe care-l vedeam cu ochii de copil,
am redevenit cei care am fost

scunzi, aproape de sensul lucrurilor,
corole deschise
pe o palmă de pământ

Roma, 9 octombrie 2017

Traducere şi prezentare : EUGEN D. POPIN

Maria Grazia Calandrone (n. 1964 la Milano, actualmente locuieşte la Roma) poetă, jurnalistă, dramaturg, actor, organizator de spectacole, autoare şi conducătoare de programe culturale pentru postul de radio Rai tre. Scrie pentru cotidianele “Il Manifesto” şi “Corriere della Sera”, pentru “Alfabeta 2” şi “Doppiozero”. şi gine rubrica de poezie inedita “Cantiere Poesia” a revistei internagionale lunare de poezie “Poesia”. Colaborează la trimestrialul de film “Rifrazioni”, cu revista de arta şi psihanaliză “Il Corpo”, coordonează în colaborare colecgia de poezie “i domani” a editurii Aragno Editore. Lucrează în prezent la o carte-ancheta ”Ti chiamavo col pianto” despre victimele justigiei privind cazurile minorilor în Italia şi la ”I Volontari” ei la un documentar privind tratamentul emigrangilor.

Carţi publicate: Pietra di paragone (Tracce, 1998 – premiul Nuove Scrittrici – Noile Scriitoare, 1997), La scimmia randagia (Crocetti, 2003 – premiul Pasolini, Opera Prima), Come per mezzo di una briglia ardente (Atelier, 2005) La macchina responsabile (Crocetti, 2007), Sulla bocca di tutti (Crocetti, 2010 – premiul Napoli), Atto di vita nascente (Lieto Colle, 2010), L’infinito mélo, pseudoromanzo con Vivavox, La vita chiara (transeuropa, 2011); cuprinsă în Nuovi poeti italiani 6 (Einaudi, 2012); prosa Salvare Caino inclusă în Nell’occhio di chi guarda (Donzelli, 2014).

A compus, în colaborare cu Michele Caccamo, Dalla sua bocca. Rescrieri a unsprezece însemnari inedite de Alda Merini (Zona, 2013). În 2012 face parte din proiectul RAI TV “UnoMattina Poesia”, colaborează cu Rai Letteratura şi cu muzicianul Canio Loguercio şi este câştigătoarea Premiului ”Haiku in Italia” al Institutului Japonez de Cultură. În 2013 începe o colaborare cu Cult Book (Rai 3) şi este parte a video producţiei Ritratto continuo de Francesca Montinaro, expusa la Galleria d’Arte Moderna din Roma, la Palazzo Montecitorio şi la Bienala Venezia 2017; în 2017 participă la filmul documentarul al Donatellei Baglivo “Il futuro in una poesia”, prezentat la Mostra del Cinema de la Veneţia şi în proiectul “PoemsWith a View” al regizorului israelian Omri Lior.

Poezia Marie Grazia Calandrone este tradusă în limbile: arabă, cehă, franceză, japoneză, greacă, engleză, persaană, portugheză, rusă, sârbă, spaniolă, suedeză, germană, română şi turcă.

FOTOTESSERA DI LUCIA GALANTE / FOTOMOZAIC DE LUCIA GALANTE

sotto il vestito buono / sub rochia cea bună
preme l’esuberanza onesta della carne (tese / apasă exuberanța curată a cărnii (cusăturile
le cuciture sulle spalle) / gata să plesnească la umeri)
ed è facile immaginare quel corpo / și e ușor să-ți închipui acel trup
muoversi sotto il cielo vastissimo del grano di maggio, / mișcându-se sub cerul de necurpins al grâului de mai,
stare nella compattezza / rămânând pe loc în consistența
di un’esistenza sola / unei singure existențe
sotto il peso del cielo, / sub greutatea cerului,
sentire il peso del cielo / simțind greutatea cerului
e una valenza come di moltitudine che non va indagata / și o forță precum aceea a unei mulțimi greșit apreciate
mamma, se dal centro del grano risale / mamă, dacă din centrul grăuntelui se-nalță din nou
lo stridore meccanico della tua morte / scrâșnetul mecanic al morții tale
immatura come il grano di maggio / necoapte precum grâul de mai
e perdonata / și-ngăduită
come si perdona un papavero / așa cum e-ngăduită o floare de mac
nella solitudine del grano, / în singurătatea grâului
come si perdona la vita / așa cum e-ngăduită viața
che non conosce altro che se stessa / ce nu se cunoaște decât pe ea însăși

Traduzione in romeno: Costel Drejoi

Maria Grazia Calandrone (n. Milano, 1964, trăieşte la Roma): poetă, dramaturg, performer,organizatoare de evenimente culturale, autoare şi prezentatoare de programe culturale pentru Radio 3, critic literar pentru cotidianul “il manifesto”, se îngrijeşte de rubrica de poeme inedite “Cantiere Poesia” pentru revista internaţională “Poesia”, colaborează cu trimestrialul de cinema “Rifrazioni” şi cu revista de artă şi psihanaliză “Il corpo” şi este una dintre coordonatorii colecţiei de poezie “idomani” pentru Aragno Editore. Lucrează la “Ti chiamavo col pianto”, carte-anchetă despre victimele justiţiei pentru minori în Italia.

Cărţi: Pietra di paragone (Tracce, 1998 – ediţie ce a primit premiul Nuove Scrittrici – Noile Scriitoare, 1997), La scimmia randagia (Crocetti, 2003 – premiul Pasolini, Opera Prima), Come per mezzo di una briglia ardente (Atelier, 2005) La macchina responsabile (Crocetti, 2007), Sulla bocca di tutti (Crocetti, 2010 – premiul Napoli), Atto di vita nascente (LietoColle, 2010), L’infinito mélo, pseudoromanzo cu Vivavox, cd cu texte ale sale în lectură proprie (luca sossella, 2011) şi La vita chiara (transeuropa, 2011); se află în Nuovi poeti italiani 6 (Einaudi, 2012); a compus, împreună cu Michele Caccamo, Dalla sua bocca. Riscritture da undici appunti inediti di Alda Merini (Zona, 2013); scrie texte de teatru pentru Sonia Bergamasco şi a scris fragmente poematice despre Războiul Civil Spaniol pentru compania internaţională de teatru “Théatre en vol”; grupaje din poemele sale apar în antologii şi reviste din numeroase ţări europene, precum şi din cele două Americi: semnalăm antologiile La realidad en la palabra (Editorial Brujas, 2005), Caminos del agua (Monte Avila Latinoamericanas, 2008) şi Antologia italikes poieses (Odós Panós, 2011); a realizat, pentru Adonis, antologia Voci della Poesia Italiana Contemporanea: Un’Antologia Breve (L’Altro, 2012 – Beirut e Damasco), din care face parte; în 1993 a câştigat a unsprezecea ediţie a premiului Montale pentru manuscris şi în acelaşi an a fost invitată la cele mai relevante festivaluri naţionale şi internaţionale; în 2009-2010 a adus pe scenă, în Italia şi în Europa, videoconcertul Senza bagaglio (finalist “RomaEuropa webfactory” 2009), realizat împreună cu Stefano Savi Scarponi, pentru care s-a interpretat pe ea însăşi în I fiori che lei porta; în 2010, textul său My language is the rose, ales de compozitorul malaezian Chie Tsang, este finalist la “Unique Forms of Continuity in Space”, Melbourne, Australia. Tot în 2010 este aleasă reprezentant al poeziei italiene şi regizată de Lucie Kralova în “Evropa jedna báseň”, documentar televizat în 28.8.2012 la Česká Televize. În 2012 face parte din proiectul RAI TV “UnoMattina Poesia”, collaborează cu Rai Letteratura şi cu muzicianul Canio Loguercio şi câştigă Premiul Haiku al Institutului Japonez de Cultură. În 2013 începe o colaborare cu Cult Book (Rai 3). Poezia sa este tradusă în arabă, cehă, franceză, japoneză, greacă, engleză, iraniană, portugheză, rusă, sîrbă, spaniolă, suedeză, germană şi turcă

“Poezia Mariei Grazia Calandrone ajunge la cititor prin abundenţă, prin forţă cinetică condusă de o scufundare fluidă şi fluentă a sensului şi a imaginilor. Ia pe neaşteptate şi transportă acolo unde pământul devine necunoscut şi tocmai în acel Alt loc va fi nevoie să se înceapă din nou: să se reordoneze senzaţiile. Calandrone face acest lucru prin descompunerea logicii reprezentative, până când ajunge la o veritabilă “îmbrăţişare” a figurilor, în care limba, versul şi tonurile se amestecă, neoferindu-şi prea mult răgaz. Versificarea sa curge din judecata neaşteptată a inimii până la o decupare precisă a poieticii, care, tocmai pentru “a face poematic”, se abandonează şi se supune.” (Stefano Raimondi, “Pulp”, februarie 2012)

“Problema poeziei este mereu (chiar dacă nu doar atât) o problemă de limbă, de instrumente de expresie, de capacitate de a spune. Poetul care lasă urme e acela care, în coordonatele timpului său, găseşte soluţii la această problemă, identifică un limbaj capabil să străbată enigma lumii, ca şi cum s-ar întâmpla pentru prima dată. Apă, foc, pământ, aer sunt, în această ordine, cele patru elemente care au inspirat părţile celei mai recente cărţi a autoarei, La vita chiara. Este evident că avem de a face cu o cosmogonie; la fel de evident este că pentru a scrie o cosmogonie, aici şi acum, este necesară inventarea unei limbi. Calandrone creează o limbă plină de tranziţii, materială şi a materiei (aruncătorul de flăcări postum / al acestei limbi terestre), coborâtă într-o fizică a cosmosului, în mecanismul biologic, o limbă plină de tendoane, muşchi, nume anatomice, forme naturale (Se activează / între limitele / corpurilor lor enormul / metabolism al pământului); dar nu trebuie să ne lăsăm înşelaţi, nu este vorba doar despre asta: o asemenea limbă a procesului organic este şi o traducere materială a stadiilor mentale şi spirituale ale creaţiei, ale planului metafizic, ca pentru o continuă obiectivare a gândului. Scopul este să se ajungă la spunerea miracolului, Renaşterea, cum se descriu transformările materiei, cu cele două câmpuri întreţesute şi întrepătrunse. Cu o diversitate verbală tehnică, răşinoasă, fosilă – ce rescrie până şi metamorfoza şi panismul lui D’Annunzio – poeta poate intra, umilă şi mândră, în picturile de fundal matematice şi metafizice ale lui Piero delle Francesca, în tablourile negre ale istoriei (de la Guernica la masacrele naziste din Italia), în suflul mistic al Sfintei Teresa din Avila. Odată găsite aluatul lexical şi sonor şi structura metrică (chiar dacă liberă, ca aici), laboratorul poetului e deschis la orice; vocea sa e eliberată de deşeurile confesiunii, de anecdota exclusiv autobiografică: orice element sau poveste este o poveste a cosmosului.” (Daniele Piccini, Cosmogonia di versi e lingua / Cosmogonie de versuri şi limbă, “Corriere della Sera”, 11.12.2011)

din Gli Scomparsi / Dispăruţii inedit

Nu vei avea decât viaţa
Simonetta Cesaroni, Strada Poma, Roma

Pantofii nu se mai găsiră.
Dar lumina atingea coital corpul fetei
cristalizat în mărturisire.
Între ochi şi pântece
urme de spălătură – o călătorie în sens invers pentru a stabili scuzele.
Uşa se dovedi a fi încuiată de mai multe ori.
Ardea ca o jerfă în materia
lacrimală a după amiezii târzii – cu capul prins printre arbuşti
şi cu îndărătnica repetiţie a rotaţiilor. Din motive necunoscute
nu a putut ajunge până la ziua sa de naştere
orice funcţie ar avea un individual dar un ferm
adio frumuseţii lumii
încalzea fibra care rezistă
urlet de bucurie al corpului fără durere.

Am adăugat un corp transparent în casă

Văzându-l că se joacă cu mingea şi observând fluctuaţia scheletică a sufletului
său sub formă de umbră
ce înconjoară eşuările de zbor – orbitele roşii, clopotniţele mingii
pe harta terestră – fetiţa îi spuse dar tu eşti la fel ca mine!: îngenunchiat, simplu
şi rănit în inimă – precum pământul
supravegheat de vibraţiile sferelor
descoperă-ţi structura de animal ridicat.
Dar eu cred că o să te întorci
pe picioarele tale – pentru că înaintai (cu geanta
uşoară, aproape goală) în mod constant către o măsură
internă. Eu
sunt în pace, dată fiind direcţia în care îndrept tăcerea ta.
În faţa tăcerii tale
eu îmi amintesc, eu sunt consumată de frăţie.
Tu eşti acum corp pe care nu-l văd dar care a fost
în mod sigur. E frumos ca iubirea care contemplă
propriul bilanţ de violenţă şi pace, pentru a înţelege la sfârşit
că a construit vizibilul şi invizibilul împreună
precum un turn care poartă în vârf un alt turn, toată fabrica lumii.

din Sulla bocca di tutti / Pe buzele tuturor, Crocetti, 2010

Circumstanţa clară

Zgomotoasa gingăşie a claviculelor, percuţia potolită
a încordărilor musculare, valvele care în final au abandonat-o
pe pământ, colţul umil pe care îl formează capul
pentru a aşeza zâmbetul
pe coloana crudă a corpului
zice: te-am aşteptat toată viaţa
am văzut viaţa ta în visele mele si toată, noapte
de noapte, îşi găsea rezolvarea în iertare. În anumite momente cruciale
când cerul plin de minunăţie coincidea
cu bula copacilor agitaţi de luna
plină, eu mă trezeam din cauza viselor tale
şi îţi duceam numele ca pe un steag
care se ridica din piept şi mă făcea să fiu
invizibil: din mine
se vedea doar numele tău. Eu ştiam
că am fi ajuns la sfârşit aproape unul de celălalt
indiferent de ce ar fi stat între noi. Acum iată-mă,
sunt aici ca să mă sfârşesc în sfârşitul tău, pentru a-mi trage ultimul suflu
din gura ta
şi a-l sufla prin gura
pe care după tine nimeni nu a mai sărutat-o,
către cer.

Ai grijă la carne să nu atingă carnea
(Sant’Anna di Stazzema, 12 august 1944)

În acea dimineaţă, mergând
ca şi când încă de pe colină se înţelege că tot satul e luminat de primul foc
al bucătăriilor, auzirăm sunând clopotele
şi am aşteptat.
Când se întorc oamenii sunt tresăriri
de trupuri şi sticlă şi privirea sa devine un pământ nelocuit.
Mulţi deschideau gura şi
erau arşi aşa cum erau. O grămadă de 100
de copii fuse arsă cu aruncătorul de flăcări
pe strada cu trandafiri, strada aceea foarte frumoasă
cu trandafiri. Eu voi reciti lista numelor
până când voi vedea că iese la suprafaţă fiecare zâmbet
din dunga de cenuşă.
Guvernul îmi dădu 47.250 de lire
pentru a mă despăgubi
că la vârsta de şapte ani am avut-o pe mine ca pe un strop de apă
pe binecuvantata mamă. Capul său
ca un frumos instrument dezordonat. Mă întorc în spatele casei în fiecare zi
pe poteca grădinii
şi pentru a auzi în libertate cum se comportă lacurile, migratoarele.
Duminica umple de soare zidurile
satului şi în mirosul pâinii
ne aducem aminte de descărcările de pe câmpurile
muncite şi de ea ascunsă printre damigene şi de cât de mult
vocea ei păta aerul strigând numele meu
pentru că provenea de puţin mai sus de cutia de rezonanţă a inimii.
Tot corpul ei era revelat de numele meu.
Eu într-o solitudine perfectă port
în mine zid cu crăpături
printre care se scurge
pură bucuria, dar nu mă căuta
în alta parte, sunt aceste cuvinte.

din Lo stupore di cui eravamo fatti / Uimirea din care eram făcuţi
zece fragmente asupra evoluţiei
în “Nuovi Argomenti”, Mondadori, 2013
1. Verbul

La început cuvântul
ajuta una din diferitele specii preumane să formeze mici societăţi şi să se
orienteze în lume:
fu un gest de compasiune care acţiona asupra biologiei
fixând în laringele unei specii două scrisori vocale albe
la început cuvantul
fu un gest moral al biologiei
în punctul în care maimuţa s-a dezlipit de copac nu e sânge
nici durere
ci amprenta morală a unui cuvânt.

2. înălţare

văd o preponderenţă de grâu şi bucurie
e o înduioşătoare dorinţă de a trăi
în carnea care paşte
printre uriaşe reptile
pe fundul craterului
sau pluteşte pe suporturile cerului
cu voaluri de calcar
pe pagina inferioară a aripilor.
anumite figuri de-a buşilea
iau o poziţie de drepţi pentru a zări pericolul în iarba înaltă.
alte anumite figuri mai puţin superbe
anumite animale albe liniştite
asemănătoare caprelor, continuă să rumege
şi natura le lucrează înăuntru la fel cum sângele terestru lucrează
venele marmurii. în timp ce par
distraşi, ei comunică datorită sângelui
supunerea lor constă
în legăturile cu zăpada
care exaltă gustul sângelui
cei care se ridică în picioare în preistorie vor fi
umani: deformaţi şi izolaţi
aceştia sunt specia
conştientă a timpului
care sare din iarbă.
văd cât de mult semănăm cu pământul. apoi
cu caprele. şi la sfârşit
iată istoria, iată timpul
şi crima.

3. Crima

eu văd înălţându-se specia mea şi văd înălţându-se
aşchia de os
în timp ce o vibraţie diferită
de cuvânt tremură în mâna celui
care o înalţă
şi o face să vibreze: prima idee de crimă
o nouă răscruce a speciei
între bine şi rău
dezlipeşte-te ca statuetele de nămol
de pe fundul sec al pământului
apoi,
de-a lungul istoriei, vom fi
singurele creaturi
afectate de o dereglare
a speciei: a se elimina asemănările
din cauza abstracţiilor
să contravenim originii noastre.
[…]

6. Cetăţenia

văzându-te în această perspectivă fără apărare, Roma, vopseaua galbenă
a soarelui pe marmura mausoleelor şi tu disponibilă
ca o mireasă
eşti o treabă vrăjită
o nesupunere
a trecutului
pe grinda cu flori,
unde opera omului străluceşte
cum strălucesc stelele pe mare
şi mărimea tuturor arcadelor depozitează
gloria lor serioasă, puţin
fărâmiţată, pe mantaua neagră a pământului negru
timpul aici nu e liniar, are graţia ultimului zbor
al unui pescăruş pe marea întoarsă pe dos
a lui Massenzio, cu chingile
care ţin în picioare ruina
pe fundalul de foc al pământului
apoi ne-am obişnuit cu pescăruşii, cu această contradicţie primită
de la mare, cu această gură
mută
pe chemările celeste
metropolitane şi lunile clare
ale consolării.
[…]